*** Sunt foarte incitat, e prima mea apariţie în lumea cărţii şi, deşi în lumea scriitoricească nu e cine ştie ce, în lumea lui dumi, a neuronului Boris şi a personalităţii secundare, Fernando, trust me, it’s big! ***

Care-i faza? Păi, astăzi s-a lansat o culegere de texte, intitulată “Povestind Bucureştiul” şi…şi… şi unul dintre texte este al meu! Şi e despre Bucureşti, e ăsta!

Şi sunt foarte, foarte fericit! O s-o găsiţi prin librării. Da, are şi poze
Şi tot din capitolul “ce am mai făcut eu lately” mai sunt:
Poza asta, cu mine.

Fotomanipularea asta, de mine.

Hai pupimupi!

 *** Cine zicea că drumu spre inima unui bărbat trece prin stomac, avea dreptate. Totuşi, ceea ce nu a priceput nimeni e că asta înseamnă să începi de la capul pulii, nu de alta, dar inima e deasupra stomacului şi numa dacă o iei de jos în sus merge. Well, anyway, e vineri seara, mă pregătesc să prestez servicii, dar înainte de asta, scriu despre mâncare… again. ***

Dimineaţă. Joi. Mahmureală. Vâjie capu. Vreau linişte. Afară orăcăie 2 alarme, unui vecin îi latră copilul şi telefonu ţiuie că e scos din furcă. Mraaagh. Ce mizerie!

Ţac! Ăsta e sunetul butonului miraculos. Sunt în bucătărie şi tocmai am pornit filtrul de cafea.

Îmi târăsc picioarele spre frigider. Mă gândesc că e bine să nu ai slujbă, dar pe măsură ce mă pocneşte mai tare mirosul de ecler de pe raftul doi îmi dau seama că e nasol să nu ai conserve! Ultragios! Nu tu Marco Pollo, nu tu Rio Grande, nici măcar Scandia sau Ardealul. Nimic!

Sigur că aş putea să gătesc ceva. Sau să mănânc la taverna de proximitate. Dar mie mi-e lene! Protestez! Eu vreau conservă! Fuck! Scormonesc prin frigider după sanvişabile, când îmi luceşte metalic, direct în ochean, o conservă! Macrou la tribord! Ridicaţi velele! Daţi la o parte cremwurstii! Pune mâna pe conservă!

O iau fericit şi mă duc cu ea spre bufet. Apuc desfăcătorul meu Atlas care e capabil până şi să deschidă oameni la minte sau să deschidă o nuanţă de albastru închis! Cu verdele are probleme. Înfig autoritar cuţitaşul în oţelul încremenit sub mâna mea de beţivan-artist-halitor-de-conserve. Dau să tai… şi desfăcătoru mi se blochează. Uat tă fac ?! Ce plm de conserva lu peşte (literalmente) mai e şi asta?

Mein Got! Este Clever! De unde dracu am eu, în casă, conservă de broască maltratată cu sertaru peste degete şi abuzată de 3 instalatori? „Clever – Ton în suc propriu” Hm… la urma urmei, e o conservă, îmi zic. Chiar şi Clever fiind, cât de rea poate fi?

Asta e partea în care vocea povestitorului vine şi zice „Alas, our hero was in for a surprise!”.

Fortez cuţitaşul din nou şi dezvirginez capacul şi pe partea opusă. Înfig adânc, apăs, mi se umflă o venă, mă uit urât la conservă şi oţelul cedează. Desfac cu uşurinţă restul.

Cu grimasa victoriei (şi nu mă refer la nevasta fotbalistului ăluia) îmi pun tonul pe farfurie. Conservele sunt cea mai proaspătă mâncare – au în prima zi acelaşi gust ca şi peste un an! O roşie, după un an, nu mai e o roşie. Dar divaghez – conserva asta, deşi produsă acum câteva luni, încă avea gust de sarmale cu orez… păcat că era de peşte. Nu avea gust de ton, ci un ton de gust, o tonalitate, o nuanţă, un pastel de senzaţie gustativă pentru papilele mele. Sau, ca să folosesc termeni academici, era undeva între „yuck!” şi „bleah!”.

O mănânc? Da. Beau 2 cafele după? Da! Mai bine îmi băgam un băţ în fund şi învârteam de el? Clar! Morala poveştii? Dacă pe ceva scrie „Clever”, fii isteţ şi nu băga în gură. Sau în alte orificii, for that matter.

Bucureştiul e un oraş mare. E şi capitala. E jegos. Şi aglomerat. Plin de idioţi pe care îi condamnăm sau imităm sau mai rău, amândouă. E plin de piţipoance după care nu recunoaştem că am întors capul. E plin de grafuri, de artişti incognito şi de bodegi cu muzică bună. E un oraş cu mulţi oameni – procentual, sunt la fel de multţi imbecili şi distruşi ca în orice altă aşezare, atâta că, numeric, 10% din Bucureşti înseamnă cât 100% din alt oraş. E oraşul lipsei de timp şi al hardcore-iştilor, şi nu mă refer la rockeri. Are multe lucruri mişto, dar e şi plin de repetiţii.

Bucureştiul e un oraş mare. E şi capitala. E jegos. Şi aglomerat. Plin de idioţi pe care îi condamnăm sau imităm sau mai rău, amândouă. E plin de piţipoance după care nu recunoaştem că am întors capul. E plin de grafuri, de artişti incognito şi de bodegi cu muzică bună. E un oraş cu mulţi oameni – procentual, sunt la fel de multţi imbecili şi distruşi ca în orice altă aşezare, atâta că, numeric, 10% din Bucureşti înseamnă cât 100% din alt oraş. E oraşul lipsei de timp şi al hardcore-iştilor, şi nu mă refer la rockeri. Are multe lucruri mişto, dar e şi plin de repetiţii.

Bucureştiul e un oraş mare. E şi capitala. E jegos. Şi aglomerat. Plin de idioţi pe care îi condamnăm sau imităm sau mai rău, amândouă. E plin de piţipoance după care nu recunoaştem că am întors capul. E plin de grafuri, de artişti incognito şi de bodegi cu muzică bună. E un oraş cu mulţi oameni – procentual, sunt la fel de multţi imbecili şi distruşi ca în orice altă aşezare, atâta că, numeric, 10% din Bucureşti înseamnă cât 100% din alt oraş. E oraşul lipsei de timp şi al hardcore-iştilor, şi nu mă refer la rockeri. Are multe lucruri mişto, dar e şi plin de repetiţii.

Bucureştiul e un oraş mare. E şi capitala. E jegos. Şi aglomerat. Plin de idioţi pe care îi condamnăm sau imităm sau mai rău, amândouă. E plin de piţipoance după care nu recunoaştem că am întors capul. E plin de grafuri, de artişti incognito şi de bodegi cu muzică bună. E un oraş cu mulţi oameni – procentual, sunt la fel de multţi imbecili şi distruşi ca în orice altă aşezare, atâta că, numeric, 10% din Bucureşti înseamnă cât 100% din alt oraş. E oraşul lipsei de timp şi al hardcore-iştilor, şi nu mă refer la rockeri. Are multe lucruri mişto, dar e şi plin de repetiţii.

Bucureştiul e un oraş mare. E şi capitala. E jegos. Şi aglomerat. Plin de idioţi pe care îi condamnăm sau imităm sau mai rău, amândouă. E plin de piţipoance după care nu recunoaştem că am întors capul. E plin de grafuri, de artişti incognito şi de bodegi cu muzică bună. E un oraş cu mulţi oameni – procentual, sunt la fel de multţi imbecili şi distruşi ca în orice altă aşezare, atâta că, numeric, 10% din Bucureşti înseamnă cât 100% din alt oraş. E oraşul lipsei de timp şi al hardcore-iştilor, şi nu mă refer la rockeri. Are multe lucruri mişto, dar e şi plin de repetiţii.

Şi aşa repetitiv şi nasol cum e el, nouă ne place, fiindcă e al nostru.

*** Din ciclul “Dă mamă cu cheia sol în mine, să moară dujmanii, ca rimez bine” astăzi am ceva special! ***

Doamnelor, domnişoarelor şi boi insensibili vă prezint:

SCALA – Smells like teen spirit

Vă mai recomand de la ei şi “With or without you” . De fapt, vă recomand toată discografia!

Şi dacă mai vreţi să auziţi ceva deosebit, ar mai fi şi The Ukulele Orchestra of Great Britain…

Ah, parcă intră numai bine noua melodie a lui Puya acum!

*** Când zic că am făcut trei femei să ofteze după mine, I really mean it. După mine, adică… eh, las că vedeţi voi… ***

Azi mă plimbam cu tramvaiu 41, cum îmi place mie dimineaţa, pe răcoare. În tramvai, în faţa mea, o fereastră deschisă; în jur, oameni – ca să vezi, unde s-or duce, ai dreacu?

Gagica din stânga-spatele meu are inspiraţia glorioasă de a închide fereastra. O duduie ipohondră se agită de moarte, de la vreo 2 metri mai în spate:
- Lasă geamu’ deschis, te rog, că nu e aer deloc. Suntem mulţi şi nu e aer!
- Pe mine mă trage curentu’! răspunde scurt anaeroba.
- Dar nu mai e niciun geam deschis! argumentează prompt sufocata.
- Dar pe mine tot mă trage curentu’! o taie sec inamica oxigenului.

Urmează tăcerea mieilor. Nu behăie nimeni pe o rază considerabilă, până peste vreo 2 staţii. Contemplu gândul de „Eu cum plm de am aer? Poate pt că îmi dau aere? Da nici curentu’ nu mă trage… poate doar la somn, că sforăi pe mine în tramvel!”

Se urcă, la Plaza, ceva care acum multă vreme fusese babă. Se postează fix între mine şi curva care se arde cu curentu’. Descompusa vorbeşte (uimitor) către mine (fascinant):

- Mai împinge şi tu un pic geamu’, că nu e aer deloc!

Normal că nu e aer deloc, dacă motopompa aia din spate îl aspiră pe tot ca să i se facă ăsteilalte curent între urechi! Oricum, de mirare faptul că acea… erm…. entitate pe bază de carbon (că doar la asta se poate încadra) nu conştientiza două chestii: 1. că nu mai respiră de mult 2. că oxigenul catalizează procesul şi aşa avansat de putrefacţie în care se afla.

Mă uit în spate şi sesizez că toate 3 sunt cu ochii pe mine ca pe încărcătorul acumulatorilor de la vibrator. Oare ce am să fac?

Ei bine, decid să execut cu exactitate cerinţa evadatei de la cimitir. Aşadar, întind graţios indexul de la mâniţa mea dreaptă, către mâner şi, din 3 imbolduri scurte, deschid fereastra aproape o palmă. Se cheamă că am „împins un pic geamul”.

Toate 3 au oftat! Simultan – aaaaaaaăm.

Au oftat după mine, adică în spatele meu )

Sufocata era atât de aproape de a avea aer, iar cealaltă atât de aproape de a nu fi trasă de curent… ah, ce viaţă tristă! Lilith probabil că îşi trăgea palme cu picioru, peste jmaf (în sinea ei) la gândul că după atâtea mii de ani, un bărbat face, în sfârşit, exact ce i se cere – şi face o tâmpenie!

Blană-rachetă!