*** Politica omoară sufletul, iar munca ucide gândirea. Scriu asta cât neuronul meu încă mai zvâcneşte, cât încă mai dă din picioruş ca un gândac proaspăt strivit. ***

Sunt anumite cuvinte pe care le auzim într-o seară de joi, când ne gândeam la weekend şi cafeaua de a doua zi, sunt cuvinte care ne zdrăngănesc în cap multă vreme. Iată câteva din chestiile care îmi presează neuronul:

- Bă, de ce să munceşti pentru unu şi să îi aduci ăluia 10 mii de dolari, din care el să îţi dea ţie 500? Dimineaţa când te scoli, tu tre să te gândeşti cum să faci să îţi aducă unu 10 mii de dolari, din care să îi dai lui 400!

- Bă, având în vedere ce poţi, să ştii că te bălăceşti în mediocritate!

- Bă, unii fac bani din căcat!

Poate că scriu iar despre bani, poate că scriu despre libertate, poate că scriu despre puli spaţiale şi pizde cu 3 ochi, nici eu nu ştiu.

Ce ştiu e că muncesc mult, iau bani puţini şi plec acasă cu 10 kile de stres, ca şi mulţi dintre voi, probabil. Dacă n-ar fi stresul nu m-ar deranja munca multă, prost plătită pentru că măcar fac ceea ce îmi place. (n.r. sunt grafician)

Dar, sunt sătul de:
- clienţi imbecili, care cer kitschuri pe care după ce le termini nu le poţi băga în portofoliu, că they suck.
- idioţi care vor ceva frumos; vor ca totul să iasă în evidenţă (într-un print)
- proiecte cu deadlineul acum, acum, urgent, urgent, cate 3-4 d`odată
- cerinţe imposibile
- incapacitatea românilor de a înţelege dictonul “garbage in, garbage out”
- proştii care nu înţeleg că între creativitate şi supă la plic e o mare difernţă. Nu te trezeşti dimineaţa, te caci şi brusc ai ideea pentru cel mai bun print din lume…

Ce vreau? Ce mi-ar plăcea?

Păi ar fi mişto să am propria mea afacere, mi-ar plăcea să fac desene pentru tricouri. La noi se vând mizerii de haine cu 2 milioane, cu desene făcute de copii de 13 ani. Afacerea mea ar fi să vând tricouri mişto pe bani puţini. Nu-mi trebuie cine ştie ce capital, cred că m-aş descurca cu vreo 3000 de euro, 4000 cel mult. Că nu ştiu nimic despre contabilitate şi alte căcaturi, asta e altă treabă, dar hei, nimeni nu îşi face afacere de unu singur.

Dar cum sloboz strângi 3000 de euro într-o ţară de căcat, ca România, în care nici măcar deodorantele nu mai funcţionează cum trebuie? Cum dracu îţi cumperi libertatea, când munceşti cinstit, cum faci asta rămânând integru?

Să-mi bag pula-n ea de ţară oprimată, că înainte de criză a fost nasol, în criză e nasol, după criză va fi nasol, că deh, abia am ieşit din criză. Trăim într-un loc al sugrumului financiar, într-un spaţiu al obidei cerebrale şi al caznelor sufleteşti.

Şi iar ajung la ideea că aş vrea să fac ceva, dar nu ştiu exact ce, nu ştiu cum, ştiu doar că am un scop. Şi tare presimt că în lupta mea pentru subzistenţă, gândul meu năvalnic îşi va pierde şenilele şi nici nu voi şti vreodată ce să fac, pentru că munca obliterează cugetul. Şi oricum nu te înnobilează, pentru că la muncă înjuri cel mai mult.

Simt cum mă decolorez, să-mi dea cineva o bidinea!

*** Un post despre slujbe, despre skilluri, perkuri, avantaje care mai de care, conexiuni şi despre nedreptatea unei copilării dezinformate. Încerc să leg câteva noţiuni arhi-cunoscute şi să scot ceva deştept. ***

Multe dintre slujbe au avantajele lor, în viaţa de zi cu zi, în acest sens urmează nişte exemple evidente. Un tâmplar are cu siguranţă o masă bună. Un meseriaş are instalaţia sanitară facută perfect. Un grafician îşi poate face singur designul tricoului (nu că ar fi ceva super folositor). O croitoreasă îşi face singură hainele. Aţi prins ideea, totuşi, există slujbe fără avantaje…

Ce beneficii are un redactor? Dar un pompier? Un chelner? Cam aiurea, nu? De ce? Pentru că slujba lor nu îi ajută cu nimic calumea în viaţa de zi cu zi.

Unii au avantaje, avantaje în ce? În atingerea unui scop, bineînteles! Ce scop? Păi. Unu e hedonist, altu e materialist, alţii vor doar să supravieţuiască, scopuri, periscopuri, cu toţii le avem.

Totuşi, există o variabilă comună de care avem cu toţii nevoie şi anume dolarul. Vrei un merţan – trebuie bani, vrei să te distrezi la mare – trebuie bani, vrei să haleşti 3 pizza si 2 shaorma – trebuie bani, vrei să fii un artist visător – tot îţi trebuie bani ca să ai ce mânca (sau ce bea).

Acum, cam cât mă ajută pe mine în atingerea scopului meu beneficiul oferit de specializarea mea în câmpul muncii? Păi, nu foarte mult, asta ca să nu zic nimic de ăia care chiar nu au avantaje.

E cineva mai presus? Da! La fel cum cel care lucrează cu lemnul îl cunoaşte, ştie cum să îl ia, să îl întoarcă şi să scoată ce-i mai bun din el, cam aceleasşi abilităţi le au şi cei care lucrează cu banii la nivel de la mediu în sus. Nici măcar nu mă refer la marii granguri, nu, vorbesc de finanţişti, de brokeri, de cei din tagma lor. Lucrezi cu banii, avantajul tău e că ai mulţi bani la rândul tău. Ştiu că nu pare cine ştie ce lucrul pe care tocmai l-am spus, dar vă rog să contemplaţi universalitatea potenţei acestui beneficiu.

Orice obiectiv superficial este mai uşor de atins atunci când eşti full de bani. Banii cu siguranţă nu cumpără fericirea, nu răscumpără nopţi pierdute la muncă şi nu fac nici pe departe cât alte valori, dar… trageţi fiecare o concluzie aici.

Ca să închei postul ăsta, conchid că trăim într-o lume haotică şi proastă. Iată că Terra a avut (şi are) atâţi înţelepţi şi totuşi nu a scris nimeni un codex al umanităţii. Te trezeşti în viaţă că de fapt nu ştii cine eşti, ce vrei să faci şi, mai rău, că nu ştii nici cum, nu ai un manual de utilizare pentru viaţă. De asta avea nevoie planeta, nu de cărţi sfinte. Când eşti mic habar nu ai cum vor afecta acţiunile tale propriul tău viitor. Nu ştii nimic. Nu ştii că dacă te vei specializa în ceva anume vei ajunge fără slujbă sau cu muncă multă şi bani puţini sau cu prea multă muncă şi depresii.

Nu ştii nimic. Ne naştem în negură şi nimeni nu ne ajută, pentru că nimeni nu ştie cum. Ai un obiectiv – cum îl atingi? Nu se ştie – alegi o cale care crezi tu că e bună, bazat pe… intuiţie. O viaţă întreagă ţine de o zvâcnire adolescentină către un anumit domeniu. Valenţe, carenţe, excese – cu astea justifici decizia şi la un moment dat constaţi că hopa, ai luat-o pe un drum nasol. Constaţi că deciziile anterioare au fost nepotrivite pentru obiectivul tău de acum. Poate era bun un beneficiu pe care nu îl ai. Nasol.

Debusolarea asta îi aruncă pe unii într-o viaţă mediocră, pe alţii în braţele unei lumini aşa-zis călăuzitoare a unei religii, pe allţii îi face să se agite şi să îşi pună întrebări.

Unde eşti?

*** Contra-caterinca este o mitralieră cu două tăişuri, e ceva periculos, dar de mare fineţe. Nu trebuie confundată cu anti-caterinca. Urmează sa detaliez şi sper să mă lovesc şi de ceva logică. ***

Ce e caterinca?

CATERÍN//CĂ ~ci f. înv. Orgă portativă acţionată de o manivelă şi folosită de muzicanţi ambulanţi; flaşnetă. /<ucr. Katerynka

Dar ăla e sensu de bază; caterinca, pentru mine şi mulţi alţii înseamnă mişto, luare peste picior, ironie şamd. Acuma, contra-caterinca e ca un fel de dublă-negaţie, e atunci când unu face caterincă de caterinca ta, dar la modul serios. Contra-caterinca e mereu bulversantă, mai ales atunci când e făcută de un maestru.

Iată un bun exemplu:

A: Bă, da’ tipa aia e proastă!
B: Da’ de ce? Mie nu mi se pare!
A: Frate, tocmai a întrebat dacă şi Stalin a fost nazist!
B: Păi şi n-a fost?
A: Bă, tu eşti retardat?
B: Ho, bă, că faceam caterincă!

Şi aia a fost contra-caterinca.

Acuma, anti-caterinca e altceva. E atunci când vrei să o iei pe una la şto, dar se întoarce cu faţa, te sperii şi îţi scapi cuvintele pe jos.
E atunci când faci mişto şi cineva devine brusc serios şi se întristează.
E atunci când unu sau una îţi dă un răspuns atât de grav că nu îţi mai vine să zici nimica.

Anti-caterinca e la modu:

A: Băăă, ce-i bă cu geaca aia de cocalar?
B: Frate, ţine de cald şi îmi place!
A: La fel şi-o vodka, mai bine luai o Stalinskaya, decât să-ţi iei DulceCabana, hîhîhîhî…
B: Am bani puţini, mă descurc şi eu cum pot

Zdrang-pac, te sparge la mufarină. Bine, asta doar dacă ai bun simţ )
Acum, vă rog ca in weekend să exersaţi cele 2 noţiuni noi învăţate, că luni vă ascult din ele!

*** About the finer things in life, un post despre cireaşa de pe tort, despre bomboana de pe coliva, despre sfârcul care se vede prin bluză, despre detalii, despre fineţe… ***

Te duci la Mc şi îţi iei un meniu Dublu-Cheese mare, cu Cola. E gustos, dar nu e perfect. Ca să fie perfect trebuie să ceri maioneză pentru cartofii prăjiţi! Maioneza face toţi banii!

Extrapolând, e lesne de priceput că maioneza asta e bună de avut peste tot. Ai o slujbă OK, care mai e şi bine plătită pe deasupra? Aşa e că e mult mai mişto atunci când ai un coleg de birou cu simţul umorului? Ţi-ai tras ţoale noi şi arăţi super? Nu-i aşa că e şi mai tare dacă ieri tocmai ai fost la salon? Ai o gagică deşteaptă şi draguţă? Şi nu e mult mai mişto dacă e şi un pic cocheta?

Detalii, detalii… detaliile fac totul, de aia pentru o sfoară care nu atârnă, un sacou de la Zara e 5 milioane şi unu de la SC Nashpa SRL e 1 milion…

Sarea în bucate, zahăru-n cafea, muştaru la mici, sosul de roşii la pizza, măslina la Martini, castraveţii muraţi la shaorma, cifrele finuţe la ceas, fundiţa la balerin, dantela lenjeriei, oja necojită, rădăcinile vopsite, atitudinea chelnerului, volumul muzicii, dinţii albi, mirosul pielii spălate, trandafirul în plus, culoarea cravatei, modelul paftalei, lungimea botului de la pantof, mărimea mouseului şi şi şi… şi maioneza la cartofi!

În viaţă trebuie să ai maioneză! Vă las cu KWAN – Tainted Love

*** Vi-l aduceti aminte pe Gigi din şcoala generală? Sau poate pe Vasile din liceu? Sigur că vi-i aduceţi aminte! Şi ei îşi aduc aminte de voi, doar că se fac că nu. ***

Mă seacă rău de tot la icre terminaţii cu care ai petrecut mulţi ani împreună, făcând diverse şi care după o încetare a întrevederilor regulate uită să mai dea cu “hai norocu” pe stradă. Sunt nişte imbecili distruşi, vai morţii lor de obidiţi, popândăi fleoşcăiţi pe care nu îi iert.

Oameni cu care ai băut din aceeaşi sticlă, cu care ai mâncat din aceeaşi pungă şi cu care ai împărţit acelaşi prezervativ… sau nu… ei bine, de îndată ce îi pocneşte o mică schimbare şi ajung un pic mai cool (în mintea lor), gata, uită cine eşti, uită de tot, acum ei sunt altfel, iar pe tine, pleavă ce eşti, nu te cunosc.

E cazul pizdelor bune ex-răţuşca-cea-nasoală, e cazul fraierilor cocliţi care au dat brusc de bani, e cazul muiştilor care cred că dacă au intrat la facultate chiar e un “nou început” şamd.

Îi ştiţi prea bine, i-aţi întâlnit în benzinării, în restaurantu din cartier şi poate într-o staţie de autobuz. V-au remarcat, dar au întors capul în altă parte. Ei sunt prea tari.

E nasol când vezi că un tovarăş bun s-a transformat într-un putzo palmatore care nu te bagă în seamă şi te întrebi “De ce!?”. Oare unora le e ruşine de trecut şi de oamenii cu care au ars-o? Păi, dragii mei, cei cu care aţi stat până acum v-au făcut aşa cum sunteţi, deci sunt parte din voi. Hai să ignorăm părţi din noi, precis ne va fi bine.

Unii mor în superficialitate.

*** Postul ăsta e despre emoticonul care mă scoate din minţi, despre zâmbiliciul ăla fad şi enervant, despre el -> : – )  , : ) ***

The acursed emoticon of death, the vile bile spewer emoticon of dread, bla bla… nu îl suport.

Zâmbetul ăla imbecil e emoticonul dintre şef şi angajat.
E emoticonul pe care îl primeşti când ai făcut o glumă băşită şi celuilalt nu îi vine să râdă.
E un zâmbet stupid pe care îl primeşti de la un interlocutor idiot care nu ştie ce să zică sau nu vrea să folosească “plm”…
E un emoticon de oameni bătrâni cu concepţii aristotelice (şi mă refer la măsură) care au impresia că un : D e prea mult.
E emoticonu ăla pe care îl folosesc tipii plinuţi care lucrează prin bănci şi cărora le plac treningurile.
E folosit de pizde proaste care habar nu au ce să zică, dar vor să îţi dai seama că sunt acolo şi că au citit tot… simt nevoia de a zâmbi tâmp şi pe mess, ca în realitate.
E un emoticon plictisitor de oameni fără emoţii sau cu trăiri mediocre.
E un emoticon mediu… e naspa… v-ati dat seama că îl urăsc?

Ah, dar destul…. emoticon idiot!

Şi închei cu niste versuri geniale de William Blake, pe care le-am citit într-o carte a lu Noica:

“There is a smile of love,
And there is a smile of deceit,
And there is a smile of smiles
In which these two smiles meet.”

*** Că tot n-am mai scos nimic de natură filozofică de ceva vreme, voi împărtăşi nişte concluzii pe care le-am tras acum ceva vreme în tramvai. Eu nu am mp3 player şi când merg pe undeva, mintea fuge pe ogoare, în loc să fie bruiată ***

Pentru început vom porni de la nişte premise de la care pleacă si Schopenhauer, pentru a demonstra alte idei.

1. „In regnul vegetal nu exista sensibilitate si nici durere. Durerea apare in forme incipiente la animalele inferioare. Chiar si la insecte, facultatea de a simti este foarte redusa”

2. „Sa trecem in revista regnul animal, sa contemplam nesfirsita varietate a formelor, perfectiunea structurilor si mecanismelor, continua risipa de putere, iscusinta si inteligenta in activitatea utila fiecarei fiinte in ciclul sau de viata riguros determinat. Astfel, la colectivitatile de insecte organizarea muncii atinge perfectiunea, sfidind omul in orice activitate manageriala. Si, totusi, viata celei mai mari parti a colectivitatii este o munca continua, menita sa pregateasca nutrimentul si habitaclul semintei sale, care nu intra in viata decit pentru a reincepe aceeasi munca.”

Ambele sunt adevăruri de netăgăduit, de aceea vom începe de la ele. Aşadar, din prima rezultă că odată cu creşterea sensibilităţii senzoriale şi a intelectului, apar noi forme de plăcere şi noi forme de durere. De aici putem prelungi ideea şi referindu-ne la oameni putem spune că toţi simţim durererile şi plăcerile fizice în moduri similare, să nu spunem chiar identice. Dacă partea asta a fost simplă, să ne gândim că senzorii noştri psihici diferă foarte mult de la persoană la persoană şi luând în seamă faptul că unii au o capacitate intelctuală mult mai dezvoltată decât alţii ajungem la conluzia că senzorii unora sunt mai “blegi” (recunosc că nu e cel mai fericit termen) decât ai altora, şi evident mă refer la senzorii care simt plăcerea sau durerea psihică.

De aici este lesne să deducem că unii oameni, cei cu o capacitate intelectuală sporită sunt capabili de trăiri de care cei cu un intelect mai slab nu sunt. Aşadar, pentru a vulgariza teoria, mă voi referi la arta modernă – acolo unde un muncitor şantierist vede o îngrămădire de puncte, care formeză un cerc, mai apropiate, mai dense şi mai violent pictate spre centru, efectul fiind invers spre exterior, un om de carte poate percepe adevărata expresie din spatele punctelor îngrămădite. (în cazul de faţă fiind vorba despre o bătălie).

Analizând şi cealaltă latură a capacităţii senzoriale dezvoltate, este la îndemână să concluzionăm că o dată cu perceperea anumitor plăceri altfel inaccesibile, apar şi noi dureri, desigur. Este un lucru cunoscut şi deja banal că oamenii inteligenţi sunt cei care suferă depresii, angoase etc, faţă de ceilalţi care trec prin viaţă într-un mod mai superficial, fără a-şi face anumite probleme sau a-şi pune anumite întrebări. Iar expresia “Artiştii trebuie să sufere” deşi foarte veche, va fi mereu adevărată, întrucât capacitatea de a suferi atestă şi capacitatea de a percepe lucruri extraordinare ori lucruri simple în mod inedit.

Comparând oamenii cu regnul animal, ajungem la ideea următoare: în cazul necuvântătoarelor cele mai bune exemplare ale speciei au ca roluri primare conducerea şi procrearea, în timp ce în cazul oamenilor exemplarele de vârf sunt fiinţe care suferă mai mult decât exemplarele inferioare.

Culmea, exemplarele alpha ale omenirii se ocupă cu egalizarea percepţiilor, aşadar, dacă oamenii de artă caută sa insufle unui public senzaţii înălţătoare, specimenele cu putere politică au capacitatea de a împărţi durere în stânga şi în dreapta prin intermediul războaielor.

Trist, dar adevărat, oamenii îşi induc singuri mai multă suferinţă decăt plăcere. De-alungul secolelor mijloacele de a ne autodistruge au progresat şi s-au diversificat enorm, în timp ce mijloacele plăcutului au rămas aceleaşi, ba chiar au apărut aşa-zisele dulci autodistrugeri, adică tutunul şi drogurile.

Tot ce am făcut de la începutul istoriei şi până acum a fost să incercăm să ucidem căt mai mult, să cauzăm cât mai multă durere, să călcăm totul în picioare, să strivim corola de minuni a lumii, dacă preferaţi expresia asta.

Dacă asta am făcut în mod mai mult sau mai puţin conştient până acum, la fel cum animalele fac totul pentru continuitatea speciei, probabil că asta este în sângele nostru.

Privind situaţia printr-o prismă cosmogonică, ontosul a fost creat ca un agent al perpetuării creaţiei. Oamenii sunt superiori animalelor şi plantelor, de aceea scopul nostru este superior scopului lor. Dacă în cazul ultimelor două scopul existenţei este asigurarea continuităţii proprii, al oamenilor este mai presus, fiind vorba de facerea posibilă a creaţiei.

Ajungem spre final şi cred că unii dintre voi deja bănuiesc spre ce mă îndrept, şi anume faptul că pentru ca ceva nou să fie creat e nevoie de nimic. Distrugerea cauzată de oameni este generatoare de nimic. Ca să fiu un pic mai plastic, un artist, pentru a crea are nevoie de un canvas gol, deci noi, oamenii, în frenezia nimicitoare garantată de avansul tehnologic nu facem altceva decât să ne împlinim menirea. Ca o concluzie amuzantă, ecologiştii sunt cei care ne trag în jos, pe noi, restul.

Aşadar, iată cum existăm doar ca o gumă de şters, ca un burete umed şi nimic mai mult, autodistrugerea – scopul vieţii. Quod erat demonstrandum.

*** La femei nu mă pricep mai deloc, dar îmi plac. Despre băutură să zicem că ştiu un lucru sau două. Poţi compara cele două? Crecă da ***

Piţipoancele – sunt ca vodka Polar. La început nu ştii care e treaba, poate să îţi şi placă, dar la sfărşit o să zici “O, Doamne, ce-a fost în capul meu?”

Grasele – sunt ca vodka Stalinskaya – Pentru cei puternici!

Curvele de lux – sunt ca Jack Daniel’s – distracţie fără dureri de cap a doua zi.

Curvele ieftine – sunt ca alcoolul fără timbru – eeeer… mai bine nu! )

Femeile destepte – sunt ca un pahar de Rob Roy (whiskey cu bitter) – dacă nu eşti atent dau cu tine de pământ.

Femeile frumoase – sunt ca un cocktail Sex With the Bitch – vrei tot mai mult şi mai mult!

Nasoalele neîngrijite – sunt ca berea fără alcool – not the real thing.

Proastele – sunt ca vinul spumant – bune la un singur lucru.

Rarităţile frumoase şi deştepte – sunt ca o cană de vin fiert – nu vrei să dai nimănui.

Materialistele – sunt ca un pinot noir – ştii că o să ţi se suie la cap, dar tot îl bei.

Urâtă, proastă, dar bună la suflet – ca un Irish Coffee – prea puţin alcool ca să te îmbeţi.

Telenovelistele guralive – sunt ca ginul tonic – intenţionat să fie plăcut de femei.

Uşuraticele – ca o ladă de bere – împarţi cu prietenii.

Nevestele – sunt ca şpriţul – după prea mult te iau durerile.

Femeia perfectă – e ca sticla aia de coniac din care ai băut acum 2 ani şi ti-a rămas în minte, dar nici dracu nu a auzit de marca aia şi nu ştii de unde să iei – o găseşti foarte greu şi când dai de ea, constaţi ca toţi cunoscuţii tăi o ştiau.

Şi pentru că tot am vorbit atâta de băutură şi in vino veritas… dragelor, netul e misogin.

*** Ăsta e un post pe tema “Eu cu cine votez?!”, că tot vine vremea sufragiilor şi-a sufrageriilor. Pot să votez cu Ikea? Eu nu sunt prea atent la campaniile electorale, întrucât nu prea mă impersionează cuvintele clasei politice. However…***

Dar votez? Da! Am ratat votatul o singură dată în viaţa mea. De ce mă duc? Pentru că vreau ca ştampila mea să anuleze votul unui manelist fără creier. Aşadar nu contează prea multe chestii. Eu îi votez după faţă. Fie îmi plac, fie nu.

Ce faţă îmi inspiră încredere:

Dacă stăteam în Militari aş fi votat clar cu Gabriel Mutu. Are figură de om inteligent. Constat cu silă că majoritatea candidaţilor au fie feţe de ţărănoi, fie de borfaşi. Hm, nasol. Singuru nostru lider cu faţă potrivită pentru funcţia sa a fost Emil Constantinescu. Părerea mea.

Cine îmi provoacă silă:

Mă scârbeşte Luminiţa Anghel. Nu sunt un moşneag încuiat care să spună “Ce ştie asta să facă!? E doar o cântăreaţă!” daaar…. în lumea noastră puţine lucruri mai sunt pure, iar arta adevărată încă rămâne un simbol al purităţii, zic eu. Luminiţa nu a fost niciodată genul de interpretă care să se frece pentru rating. Acum, dintr-o artistă… să ajungi politician, înseamnă să te auto-corupi, să te strici, să îţi arunci spiritu în groapă şi să pui pământ peste el. Luminiţa, eşti o dezamăgeală!

Elena Udrea:

Bla, bla, puteţi să ziceţi ce vreţi, mie îmi place Elena Udrea. Am văzut-o azi în piaţă Era foarte stylish, în ţoale de firmă, machiată light, cu o prezenţă puternică. Cred că e genu meu de femeie. Azi am observat o Elenă Udrea foarte virulentă şi dihotomică. E admirabil că o femeie care arată atât de bine n-o suge aiurea de la un bogătan, ci e foarte agitată în a face politică, zonă în care chiar nu poţi face mare brânză cu aspectul fizic, cred eu. Oamenii politici sunt prea perverşi că să fie duşi de nas cu o muie. Deci da.

Aşadar, dacă stau şi mă uit in CV-urile lor şi văd că niciunul nu a făcut facultate de stat sau mă uit la TV şi văd campaniile, mi se face greaţă şi nu mai votez. Aşa, mă uit şi eu după ce feţe au şi dau cu ştampila. Idiotum ex machina. Dixit.

*** Asta e povestea umanităţii, povestea succesului, a avansării, a putreziciunii sufleteşti, a ridicării standardelor, a vulgarizării, a ranforsării inutile şi a dorinţei. Revelaţia acestei dimineţi m-a pocnit când îmi luam micul dejun în faţa TV-ului. ***

Gata, toata lumea să se relaxeze – am descoperit sensul vieţii când mă uitam la Abba – Mama Mia pe VH1. Cred ca mullte lucruri merg rau pentru că bărbaţii sunt proşti. Observaţi asocierea prostie-rău, exact ca în doctrina Satanistă

De câteva zile încoace ascult numa Black Sabbath şi Johnny Cash şi azi când m-a lovit Abba mă gândeam pentru a 10 mia oară că oamenii ăia munceau la cântecele lor şi că în ziua de azi muzica înseamnă comerţ şi se dau pe canale fufe care se freacă la roz. Nimic nou, până acum, dar trebuia să plec de la o premisă. Cred că peste 10 ani ori o să ajungem toţi preacuvioşi ori o să bage aştia scene porno în clipuri ))

Toată lumea ştie că la noi se suge pula pentru slujbe, pentru apariţii pe post, pentru diverse. Mă deranjează? Doar moral. Dacă e să o luăm logic când faci o muie pentru o mărire de salariu sau pentru o pilă, are loc de fapt un barter, serviciu contra serviciu. Business is business, băi zdrenţelor! Cred că o să ajungă sexul un fel de monedă (alături de guma de mestecat, desigur).

- Aveţi un meniu Dublu-Cheese mare cu Sprite şi un McFlurry. Face 2 mui si 7 pupici.
- Hai că fac 3 mui şi păstraţi restul!
- N-avem voie să păstrăm restul, dacă vreţi pupaţi cutia cu donaţii!

Ce înseamnă suptul pulii, în ziua de azi? Înseamnă bărbaţi proşti care îşi vând serviciile prea ieftin. Ei bine, dacă în alte vremuri – nu munceşti egal nu mănânci, acum când ţi-e lene să munceşti sau esti prea dobitoacă să faci ceva calumea – o sugi unui prost şi ai ce ai vrut. Suptul oferă noi posibilităţi incapabililor. Faza aia cu “survival of the fittest” s-a dus de mult.

La ce conduce suptul pulii?

- Angajarea unor oameni necalificaţi în posturi nepotrivite.
- Dependenţă. Pentru cea care suge. De ce? Pentru că numai aşa reuşeste. Azi sugi pula unui producător, mâine te freci în clipuri. Iar asta conduce la cel mai nasol efect.
- Vulgarizarea sexului. Ştiu că sună stupid, dar atâta sex pe toate gardurile ne va duce în curând la a-l vedea ca pe băutul unei beri.
- Altele. Ştiţi şi voi?

Eram cu 2 tipe de vreo 30 de ani la masă şi una a zis că pe vremea ei nu se sugea pula ca acum (!?) şi că dacă acum 10 ani se punea problema dacă o femeie suge sau nu, acu e dacă înghite sau nu. Până să apuc să zic ceva, cealaltă a zis că de fapt problema e dacă face deepthroat sau nu )) Asta chiar nu mă deranjează )

Ca încheiere, tot nu înteleg aviditatea pentru bani şi mi se pare că fericirea e atunci când îţi doreşti ceea ce ai.