*** Serialul “Cât de tută să şi fii?!” continuă astăzi cu episodul 42 “Dumi se întâlneşte cu proasta satului şi acolitele ei”. Guest stars: Adriana Pizdorova, Alina Sarfutis şi Natasha Suscracinskaya. ***

De câţiva ani încoace, păru nu-mi mai place, gura nu-mi mai tace… mioriţă laie, laie bucălaie, m-am tăiat la… baie… Ce am vrut să zic cu asta? Păi, de câţiva ani ani, podoaba mea capilară a cunoscut două forme – zero şi periuţă. Ambele sunt tunsori simple, masculine, care îmbina frumuseţea pieptănatului cu prosopul şi condescendenţa intrinsecă a filonului de testosteron proiectat perpetuu.

Acum, că am trecut de expoziţiune, intriga e că în urma unei perioade mai reci mi-am lăsat părul să crească până la aproape 2 cm. Într-o zi am decis să merg la frizer să mă tund… şi aşa a început povestea mea plină de tristeţe, jale şi dor… şi păr!

Am ajuns la Salon Eddy, pe Prelungirea Ghencea, unde două sătence se ocupau cu defrişarea capilară a unor clienţi în timp ce o a treia se îndestula cu prostie via reluări cu Adi de Vito.

Una dintre pădurence a terminat de tot cu o clientă, iar eu m-am ridicat fericit, zâmbind tâmp în direcţia ei, dându-i de înţeles că vreau să îmi chinuie capul fără să deschidă gura. Faţa tipei nu schiţa nimic, era în mod screensaver, aşa că am îndrăznit să spun că vreau şi eu o tunsoare simplă, tip periuţă (de dinţi, nu de WC sau pantofi). Până să iasă aia din stand-by, colega ei a luat o pauză de la Adi Minune, ca să îmi spună ca “doamna” tunde doar femei, că ea nu ştie să tundă bărbaţi şi că trebuie să aştept la Mikla, o vacă alb cu purpuriu, imitaţie de Milka.

În sfârşit, când mi-a venit rândul sau, mai bine zis, sorocul, i-am explicat vacii cu maşină ce trebuie făcut. După ce a mugit de confirmare s-a pus pe treabă; deşi mai degrabă ara pe capul meu în ritmurile ultimei melodii a lu Costi Costiţă (aia cu „Show, show! Forţă, forţă!”) totul părea să meargă OK. Dar de ce să se termine cu bine?

Neuronu ei vietnamez care probabil suferea în momentul ăla de amintiri cu napalm a împins-o către un gest tare necugetat. În mijlocul tunsorii, vaca a scos numărul de la maşina de tuns (adică grilaju ăla mic de plastic) şi a început să îmi dea fără număr, fără număr pe la ceafă. Nimic nasol în asta. Urât a fost când a terminat cu părul de pe ceafă şi şi-a amintit de restul capului. Din păcate nu şi-a amintit să pună şi numărul la loc. Evident, mi-a tras o tunsoare model number one, super fancy, a la Gheboaia, stil capră, în scări deasupra urechii stângi.

Dar staţi! Ca toată treaba să fie un fel de haute couture al tunsorilor, vaca s-a gândit să mă căprească simetric, aşa că în grabă mare, show, show, forţă, forţă, a băgat maşina, tot fără număr şi în partea cealaltă a capului. Din păcate, aici a întâlnit o rezistenţă nemaipomenită, care aproape că a scris cu sânge “Pe-aici nu se trece, tunde etc…”. Ca să o scot din stupoare a trebuit să îi explic: “Ştiţi… am o ureche pe partea aia!”

Dacă neuronu meu ar fi avut organe genitale ar fi zis: “Vai de pula mea, cât eşti de idioată!”. Chiar foarte idioată, nu de alta, dar deşi în ochii mei se putea citi cu claritate “Da-ţi-aş! Lua-mi-ai! Propti-ţi-aş!”, bălăloaica nu a ezitat să mă întrebe cum să îmi facă perciunii. Nujtu, fă, fii creativă! Sau mai bine nu, lasă că îi fac eu acasă…

La modu serios: Cât de tută să fii ca să gafezi o asemenea tunsoare? Ce s-ar fi putut întâmpla mai rău?
Peste câteva ore m-am tuns zero la un prieten acasă. Se pare că experienţele traumatizante mă tot urmăresc

Postul se termină aici. Luaţi două linguriţe de Natalie şi sunaţi-mă dimineaţă!

*** De ce mi se întâmplă mie toate dubioşeniile? Păi e simplu, ca să am ce scrie pe blog! Doi tipi, două tipe, o seara dubioasă. ***

Mă duc cu un idiot pe la două gagici p-acasă. Stăteau în gazda… bine, de fapt erau trei, da a treia, simţind că ceva nasol se va întâmpla a stat să coclească la ea în bârlog. Pizda mă-sii, oricum n-o cunoşteam.

Şi stăm noi ce stăm, râdem, glumim, bem un suc bla bla şi hai să plecăm, că oricum nu aveam gânduri. Mergem noi spre uşă, iar cum eu am viteza unui melc şchiop am rămas mai în urmă. Dobitocu cu care eram iese primu din casă şi cu el iese pe preş una dintre tipe, care era o gâscă flauşată. În casă eram eu cu cealaltă, care era (şi s-ar putea să mai fie) destul de bună, aşa că gândesc rapid şi îi încui pe ăia afară.

Ne mai distrăm noi un minut, două şi decidem că gata, hai să o lăsăm pe aia în casă şi şi să mă tirez şi io. Îi dăm drumu lighioanei înăuntru şi constat că tovarăşu meu plecase deja. Dau să ies, când alea două închid uşa şi îmi trântesc un “Mai stai!”.

Eu, ştiindu-le ciumpalace îmi zic că astea vor să facă cine ştie ce caterincă proastă şi dau să forţez ieşirea. Aia bună mă apucă de mijloc, iar jderu îmi dă peste labe, sa nu apuc clanţa calumea. Hm. Îmi zic să mai protestez un pic, să mă lămuresc dacă e pe bune (să fie atât de disperate!?) sau nu.

Şi cum ne maimuţăream noi pe acolo, jbang, mă loveşte un miros de transpiraţie direct în nas! Şi bag seamă că aia bună miroase nasol. Şi atunci, instiunctul meu de conservare scapă shaorma pe jos şi îmi trage un şut direct în cuaie! Vorba cântecului: “Umezeala de canal, mirosul fatal îmi intră în creier şi devin un animal” … Oh my God, tipa e Necuratu, în toate sensurile cuvântului!

Atunci să vezi proteste şi luptă încrâncenată – ce Wizna? Ce Mărăşeti? Ce Termopile? Ce gherilă şi ce război de 6 zile? Nu frate, eu eram mai ceva, eram one man army – dacă subraţul mirosea în halu ăla a înfrangere, nu vreau să îmi imaginez ce molimi izbucneau din Groapa Marianelor, unde e posibil ca nişte tipi pe nume Marian să îşi fi găsit sfârşitul.

Mă ţin cu îndârjire de lanţu de la uşă, una trage de mine, cealaltă mă loveşte aprig, dar spre norocul meu de animal blănos, am mai multă stamina decât ele şi după o rezistenţă ca-n Irlanda, bestiile obosesc, iar eu reuşesc să plec. Privirile pe care mi le aruncau din uşă sunt de neuitat.

Mai are rost să spun şi că idiotu care mă aruncase la bestii nu era de găsit când am coborât din scară? I s-a părut o glumă bună să ascundă maşina după un TIR. Mie nu.

Am rămas cu traume.

*** Prin urechile acului ***

“Este 11:32, iar afară sunt doar 10 grade. Sper că e cald acolo unde sunteţi. Dacă nu, o să avem mai încolo ora asta Kings of Leon – The Sex Is on Fire, iar acum avem o piesă nouă, hot de tot, Lady Gaga – Just Dance!”

Deşi dat în surdină, micul radio se face foarte bine auzit în toată încăperea friguroasă, cu tavan înalt. Mirosul dezinfectantului umple aerul salonului, ca în orice spital. Izul e de mult impregnat în pereţii albi, daţi cu humă vernil până la jumătate. Cele opt paturi vechi, metalice cu vopseaua scorojită pe alocuri sunt loc de odinhnă pentru pacienţi cu diverse răni, leziuni, contuzii, fracturi şi altele. Pe noptierele de lângă paturi zac, după caz, fie fructe în pungi transparente, fie coji de banană sau de portocală, care nu au fost băgate în seamă de femeia de serviciu neglijentă.

Clanţa bleagă a uşii albe se mişcă un pic în jos, iar în cameră îşi face apariţia un medic obosit şi uscăţiv. Câţiva dintre pacienţi bâiguie forme de salut, la care doctorul răspunde din priviri.

- Cum vă mai simţiţi astăzi? întreabă medicul, cu o politeţe strict profesională.
- Mi-au amorţit degetele, domnu’ doctor, se grăbeşte un pacient să răspundă.

Până ca altcineva să mai apuce să zică ceva, o asistentă intră în viteză pe uşa încă deschisă. Are aproximativ 50 de ani, e plinuţă, tunsă scurt, cu părul blond, tapat şi nişte ochelari pe care îi poartă pe vârful nasului.

- Domnu doctor, vă caută de la poliţie un domn, e la recepţie! spune agitată asistenta.
- Vin imediat, grăi doctorul sec, fără să se înţeleagă dacă se adresa asistentei sau pacienţilor.

Medicul aruncă un ochi la ceas şi părăseşte pacienţii pentru a se întâlni cu cel care îl aşteaptă; asistenta îl urmează îndeaproape şi ea.

- Vă salut, domnu doctor! face poliţistul energic, de la câţiva metri.

Medicul se apropie şi îi strânge mâna, apoi întreabă:
- Cu ce vă pot fi de folos?
- Ştiţi că azi-noapte, pe la doişpe când a venit o ambulanţă…
- Da, ştiu, au fost şi nişte colegi de-ai dumneavoastră, am fost pus la curent. întrerupe medicul.
- Bun, păi am şi eu nevoie de rezultatul examinării medicale, ca să ştiu ce scriu…
- Da, nicio problemă, vi le dau acum, aşa… şi hârţogăraia o faceţi cu o colegă de-a mea, nu mă ocup eu. spune doctorul, distant.
- Mi-e totuna, replică poliţistul indiferent.

Tăcerea se aşterne cât timp doctorul scotoceşte după nişte notiţe prin buzunarele halatului şi ale pantalonilor. Asistenta se apucă să caute ceva prin biroul masiv de la recepţie, probabil formulare.

- Ah, da! exclamă doctorul mulţumit la descoperirea notiţelor potrivite.
- Ziceţi, domnu doctor! face poliţistul, pregătindu-şi pixul.
- Deci avem o plagă înjunghiată, în abdomenul superior şi o minoră traumă pulmonară.
- Traumă pulmonară? verifică poliţistul.
- Da, minoră. A scăpat ca prin urechile acului, mare noroc.
Omul legii afişază un aer mulţumit, de persoană fără griji.

- Hmda, deci e clar. Haideţi să facem şi hârţogăraia şi aia e!
- Violenţă domestică? întreabă doctorul curios.
- Nu se pune problema, din ce am înţeles de la băieţii care au fost aseară la faţa locului şi dacă ziceţi că numai rănile astea le are, e clar, tentativă de sinucidere, răspunde poliţistul sigur pe sine.
- Hmda, asta e… spune medicul oarecum dezamăgit.

Asistenta, care de ceva vreme aştepta cu nişte hârtii întinse pe birou, surprinde momentul şi întrerupe:

- Domnu poliţist, aseară a fost vânzoleală mare că i-au adus şi pe unii dintr-un accident de circulaţie şi ştiţi cum e.. şi, mă rog, colega care era de servici n-a completat nimic la nume în fişe, deci dacă îmi ziceţi şi mie ce să trec aici la “numele pacientului”…
- Da, nicio problemă, se conformă acesta. Notaţi?
- Da. Ziceţi!
- Bârcălab, cu B, de la Bogdan.
- Bââr-căă-laab, silabiseşte prelung asistenta. Aşa, şi numele mic? continuă ea.
- Miruna.

*** Imposibila reacţiune ***

Continuă să plângă pe marginea patului, de data asta cu capul în palme, fără să îl mai bage în seamă pe bărbatul de pe birou.

- Ştii, eu sunt un bărbat puternic, dezbrăcat aparent, iar tu eşti o firavă în chiloţi. Dacă îţi voiam răul probabil că facem ceva până acum, nu? spune el, din nou jovial.

Miruna încearcă să se oprească din plâns şi cu lacrimile şiroind pe obraji, dar cu un zâmbet timid pe buze spune:
- Ce ştiu eu? Poate eşti sadic!
- Nu pot fi sadic, draga mea, sunt cum eşti tu, eu sunt tu, noi suntem unul…

Miruna tace o bună bucată de vreme, încercând să îşi înăbuşe plânsul. Nici el nu spune nimic.

- Eu sunt unul cu un bărbat!? De ce? Cine eşti? îndrăzneşte Miruna, prin ultimele suspine.
- Eu? Credeam că ţi-ai dat seama până acum. Sunt vocea raţiunii, dacă îţi place termenu’ ăsta…
- Eşti vocea raţiunii mele? Şi eşti bărbat!
- Probabil că în mintea ta femeile şi raţiunea nu pot fi puse laolaltă.

Miruna zâmbeşte larg. E foarte capabilă de a trece rapid de la o stare la alta.

- Şi de ce eşti dezbrăcat? întreabă ea, aproape râzând.
- Poate că sunt dezbrăcat de prejudecăţi, ştiu eu? Arăt cum vrei tu să arăt!
- Bun, şi ce vrei de fapt?
- O să fiu direct draga mea, ai băut prea mult. Vodkă, bere şi ai culminat cu whiskey în spelunca aia proastă. Nu e bine.
- Stiu, spune ea pierzându-şi zâmbetul.
- Normal că ştii, doar eu sunt tu, am mai zis asta. Totuşi, ce ştii, dar nu vrei să accepti e că nu eşti cum îţi doreşti.
- Nu sunt?
- Nu. Ascultă, ai un iubit care e mort după tine, iar tu nu îl bagi în seamă de 4 zile şi bei prin baruri singură ca ultima ştoarfă tristă fără nimic pe pământ, pentru că ai tu impresia că toţi te urăsc şi toţi îşi bat joc de tine, bla bla, ce să zic?
- Doar două zile, intervine Miruna, după o mică pauză de vorbire.
- Patru, insistă el.
- Aşa e.
- Ştiu că aşa e. Eu nu greşesc. Revenind la tine, eşti o femeie îngrozitoare, de fapt, ai pierdut mult din feminitate, uită-te la tine cum arăţi, cum îţi miroase părul… şi ăla e jeg sub unghii?
- Nu vreau să te mai aud, pleacă!
- Ce sunt obiceiurile astea? Te comporţi ca o ratată, iar dacă vei continua aşa, chiar că nu te va mai iubi nimeni! spune el virulent.

Miruna se enerveză, încleştează maxilarul şi îşi bagă mâinile în păr. Încă e aproape dezbrăcată şi pe marginea patului. El nu se lasă şi devine agitat:

- Nu, nu, nu, nu e bine! Nu e bine, nu e bine deloc! Trebuie altfel!
- Nu vreau să îmi zici ce să fac, lasa-mă dracu-n pace, nu te vreau!
- Nu vrei să vezi că greşeşti? Nu e bine, nu asta trebuie să fii, nu e bine!
- Taaaci, nu mai pot! urlă Miruna apucând involuntar, dar cu forţă de marginea patului şi strângând degetele de la picioare.
- Nu tac, fii altfel, fii cum erai înainte, de ce nu vrei? Îţi place aşa?
- Tu nu întelegi, nu mai vreau să te aud, nu mă interesează! ţipă Miruna, acum ridicată în picioare şi cu pumnii încleştaţi.
- Să faci bine să mă auzi şi să te schimbi, nu e bine cum eşti acum!
- Nu mai vreaaaau! urlă ea, privind în jur cu furie.

Pe birou, chiar lângă paharul de suc e un mic suvenir de Toledo, pe care i l-a a dus unchiul ei, un stiletto, pentru scrisori. Îl apucă în grabă.
- Nu te mai vreaaaau! ţipă ea şi împlântă metalul strălucitor în abdomenul bărbatului.

El nu afişeză decât o grimasă dezamăgită.

*** Raţiune, nu te cunosc! ***

Telefonul mobil sună. E iubitul Mirunei. Ea apasă pe “ignore” şi hotărăşte să folosească lumina de la telefon pentru a dispersa întunericul.

- Aaah, primul lucru deştept pe seara asta! se aude o voce de bărbat.

Miruna se întoarce bulversată, priveşte în jur, se uită în sus, nicio lumină pe nicăieri. „Cine o fi vorbit?” se întreabă.

- Hai să mergem mai repede acasă, avem de discutat, draga mea! se aude din nou vocea.
- Ce? Cine eşti? Şi unde eşti? Lasă-mă-n pace! se răsteşte Miruna, către străinul invizibil.
- Ei hai, draga mea, ştii că nu scapi aşa uşor de mine. Hai acasă, vreau să stam în pat şi să vorbim, nimic mai mult.

Felinarele se aprind din nou, iar Miruna o ia la fugă pe alee, stropindu-şi pantalonii într-o băltoacă. Nu mai vrea să ştie nimic de străin, vrea doar să fie în siguranţă. Vede scara blocului, uşa e deschisă, iar ea aleargă fără să se uite în urmă. Aprinde în fugă lumina pe casa scărilor şi urcă rapid până la etajul unu. Scoate cheia din geacă şi deschide uşa, după care intră în casă şi încuie rapid cu drugul. Răsuflă uşurată şi îşi dă seama că încă mai ţine în mână telefonul cu lumina pornită. Îl închide şi aprinde neonul din bucătărie.

Pe bufet stă dezbrăcat un bărbat de 25 de ani, brunet, înalt, cu muşchii lucraţi şi cu pieptul păros. Miruna se albeşte la faţă, vrea să ţipe, dar nu poate. Tipul i se adresează jovial:

- Ei, ştiu că nu ne-am mai văzut de mult, dar nu trebuie să faci faţa aia! Te superi dacă îmi pun un pahar de suc? Mulţumesc!
- Tu eşti cel care mi-a vorbit pe alee! Tu! Ce vrei de la mine?
- Vai, ţi-ai dat seama, eşti şi tu o mică Sherlock Holmes, nu?
- Răspunde la întrebare! De fapt, mai bine ieşi şi mă laşi în pace! Cine eşti?
- Eu sunt tu, tu suntem noi, noi suntem unul, spune el turnându-şi suc într-un pahar.
- Gata, nu mai beau! Mai bine mă culc.

Miruna se întoarce cu spatele la bărbat, stinge lumina şi trânteşte uşile în spatele ei, în drum spre dormitor. Închide şi uşa de la dormitor, aruncă geaca pe jos şi azvârle şi tricoul cu Slayer într-o direcţie aleatorie. Aruncă pe undeva întâi cizmele, apoi şi pantalonii. Bâjbâie prin întuneric după veioză. Căldura din casă face efectul alcoolului să se simtă şi mai puternic. Miruna abia găseşte veioza pe care o aprinde, doar ca să descopere că bărbatul de mai devreme stă acum în fund pe biroul ei, cu acelaşi pahar de suc în mână.

Dacă până atunci îşi ţinuse cumpătul cât de cât, acum are o tresărire puternică şi începe să plângă. Stă în chiloţi pe marginea patului şi se smiorcăie:

- De ce nu mă laşi? Te rog, lasă-măă! Ce vrei de la mine? Vrei să mi-o tragi? Să mă omori? Pleacăăăă!!!
- Eu? Nu vreau răul decât vecinului ăluia enervant care se dă mereu la tine cu replici imbecile…

*** Noiembrie, noapte şi stări de negare.***

Afară e frig. Putea să fie şi iulie, oamenii sunt reci. Dar e o seară de noiembrie, iar în Il Diavollo intră Miruna singură, atrăgând privirile câtorva bărbaţi de la mese. Privirle se intorc rapid către beri, Miruna nu e genul lor.

Se aşază la o masă lângă bar, iar barmanul o studiează. E îmbrăcată simplu – cizme negre cu botul rotund, blugi negri un pic strâmţi, un tricou cu Slayer şi o geacă neagră denim. Părul roşcat îi trece de umeri, iar pleoapele machiate cu negru acoperă ochii mari, verzi. Nasul subţire, buzele aidoma. Nu e frumoasă, dar când zâmbeşte are un je-ne-sais-quoi. Acum e sictirită şi scoate o ţigaretă pe care o aprinde.

Apare o chelneriţă jovială.
- Bună searaaa, ce vă aduc?
- 100 de Jack, fără gheaţă, spune sec Miruna, fără să consulte meniul.

Chelneriţa aduce rapid paharul de Jack, pe care Miruna nu îl bagă în seamă, privind prin barman, prin sticle, prin perete, undeva în altă parte. Mucul ţigăretei ignorate de ceva vreme se rupe şi pică pe masă. Miruna trage un ultim fum şi o stinge, după care dintr-o singură gură goleşte jumătate de pahar.

Aprinde o a doua ţigaretă şi bagă pachetul şi bricheta în buzunarul gecii. Trage cu poftă şi suflă fumul în pahar, inspiră şi îl dă peste cap. Ameţeala şi chelneriţa apar simultan.

- Să vă mai aduc ceva? Încă o sută?
- Un cuţit pentru inimă, vă rog.
- Nu cred că pot să vă aduc aşa ceva…
- Nu?
- În primul rând că eu aici nu pot să fac aşa ceva, adică pentru ce vă trebuie dumneavoastră noi nu…
- Pffff…
- Plus că nu avem decât tacâmuri pentru pizza care nu taie aşa de bine…
- Pizza nu taie bine?
- Nu, nu taie, deci ce vă aduc?
- Nota, da’ vezi că n-am carnetu de note la mine…
- Adica? Nu înţeleg… deci vreţi nota?
- Da.

Miruna trage un al doilea fum din ţigareta pe care o stinge de la jumătate. Lasă banii în micul carneţel de piele adus de chelneriţă şi părăseşte localul.

Pleacă spre casă. Ştie că e singură şi că nu are cine ce să îi zică legat de starea ei. Şi chiar dacă ar fi cineva, cui i-ar păsa? Păşeşte euforic zâmbind candid unei pisici vagaboante. Işi continuă mersul când ajunge pe o alee care trece printre două blocuri. Stâlpii de iluminat se sting şi e beznă. Ea e ameţită, iar în jurul ei e întuneric. Îşi spune cu voce tare, uşor jovială:
- La ce faţă am nu mă violează nici dracu!

Se panichează când îşi dă seama că pe întuneric nu ştie nimeni cum arată.

*** Trec printr-o perioadă destul de nefericită, în sensul că nu prea îmi merg mie lucrurile aşa cum aş vrea eu. În mod evident, un lucru prost atrage altul, ceva de genul: îmi tremură mâna, mă închei prost la şiret, mă împiedic în parc, cad cu capu în decolteul unei blonde şi gagica îmi dă papucii. ) ***

La fel cum Goe, repetent, a fost dus de ai săi să vadă Bucureştiul, la fel şi eu am zis că dacă tot îmi merge prost, să ies cu o tipă faină în oraş. Toate bune şi frumoase, ne distrăm, ne plimbăm etc, când dintr-o dată îmi vine o poftă nestăpânită să trag la rame. N-o mai făcusem de multă vreme, deşi mai mereu m-am dat în vânt după activităţile care scot la suprafaţă bestia din mine, pe Fernando.

Buuun, fata, neştiind ce o aşteaptă, acceptă imediat şi mergem în Cişmigiu si ţuşti într-o barcă. No, acuma problema e că trasul la rame nu e ca mersul pe bicicletă, odată ca nu ai pedale şi doi, că se uită cu uşurinţă.

Trag eu lejer, ne mişcăm un pic şi hotărăsc că a venit vremea să se umfle muşchii pe mine. Trag cu forţă de vâsle şi descopăr spre marea mea stupoare şi spre amuzamentul Cristinei că ne învârtim în pătrate. La dracu! Nu e bine! Minte multă n-am aşa că prima chestie care mi-a trecut prin cap a fost să trag mai tare de vâsle – rezultatul: ne învarteam în continuare… dar mai repede ))

Păream damnat într-un blestem al cercurilor concentrice, când dintr-o data, jmanghi! Simultan, revelaţia divină şi epifania! Mi-am adus aminte de o zicală a lui Coandă – “In societatea noastra unii oameni sunt ca barcagii. Trag la vasle, dar sunt mereu cu spatele la viitor” drept pentru care mi-am dat seama că nu trag în sensu în care trebuie, deci in urma revelaţiei am continuat să ne învârtim în cercuri, dar am schimbat sensu.

Epifania a venit în formă duală – un alt fraier cu barcă pe care l-am luat de exemplu pt vâslit şi, hold on to your buci, o raţă. Mie îmi plac raţele, ratonii, sconcşii, jderii si brunetele sexi. Cum celelalte chestii care îmi plac nu puteau fi pe lac, am început să “alerg” o raţă. S-a dovedit ulterior că raţa este un animal tare elusiv )))

Intr-un târziu am acceptat că tehnica mea este failibilă şi că trag mai tare cu o mână. Nici acum nu stiu cu care… În orice caz, la un moment dat Cristina a zis că merit un premiu, mă gandeam – asta ori îmi dă vreo palmă ori ma pupă sau ceva de genu, dar nu, a zis scurt: “you suck”. La dracu, stiam ca eforturile mele nu au fost niciodată apreciate de femei, aşa că nu m-am agitat, dar când au trecut pe lângă noi doi pitpalaci cu hidrobicicletă şi au zis “Bine că nu ne-am luat barcă”, eh, aia a venit ca un şut în cojones. Drept pentru care m-am enervat şi am vâslit calumea vreo 20 de metri. Ulterior m-am calmat şi am revenit la cercuri ))

***Mereu am ras de altii, chiar si de aia vai viata lor. Si stiu ca am sa ard in iad, ca in melodia aia, dar nu ma pot abtine. Unele lucruri sunt mult prea amuzante. Astazi, aurolacii ***

Nu stiu cum or fi sau cati or fi in alte orase, dar in Bucuresti sunt multi, frate, multi aidreacu. Nu cat manelistii, dar suficienti.

Acum ceva vreme eram cu un prieten si stateam pe o bordura in piata, plictisiti. Ii zic sa ne mutam pe o banca pe langa strada ca poate vedem vreun aurolac sa radem de el si sa ne bata. Zis si facut, ne mutam, iar aurolacul de serviciu nu intarzie sa apara. Bineinteles, vai viata lui, neras si sictirit. Avea o fata de “mama, ce m-as uita la un film porno, da n-am televizor”.

Am facut un pic caterinca, poate un pic mai tare decat trebuia, aurolacul nu s-a simtit, si-a vazut de treaba lui, cautand comori culinare prin cosurile de gunoi. Bine ca n-a gasit nimic de mancare, ca poate ii venea forta si ne batea. )

Si chiar ma intrebam cum dracu fac oamenii astia de ajung asa. De ce nu muncesc ca femei se serviciu, menajere sau ingrijitoare de vreun fel si sa stea cu chirie? Ah, da, pentru ca majoritatea sunt barbati. La dracu, ce viata nedreapta! Totusi, cred cu tarie, ca in caz de razboi urban, aurolacii sunt cei cu cea mai mare sansa de supravieturire, ca in viata lor se schimba doar fundalul sonor. Deci, iata ca suflatul in punga intareste caracterul, vorba aia! Ceea ce nu te omoara, pana la urma te va ucide… pardon, te face mai puternic

Sa jubilam.Iata cum ar fi o zi din viata mea, daca as fi aurolac.

05:00 – primul claxon. Injuraturi.
(cand vrea pula mea):30 – trezirea. Tara de cacat, prosti boscheti mai produce!
12:00 – ma cert cu un caine pe un covrig. Ale dreacu babe nu-si mai fac datoria sa hraneasca potaile…
12:07 – castig covrigul. Ce-i al meu e pus deoparte.
12:15 – am gasit pe jos o sticla pe jumate goala de cola. Of, e cancerigena
12:30 – m-am suit in autobuz. Imputit oameni, cersit. Tipu care de obicei dadea 10 mii a dat doar o mie, ca il are pe fi-su in facultate. Aldreacu, il tine pe banii mei!
12:45 – am dat peste un rocker mai nespalat si i-am donat banii pentru sapun. Hei, aurolacii fac si fapte bune!
13:00-14:30 – cersit intensiv, strans bani de tutun. De ce oare toti cred ca strang bani de bautura?
14:45 – iau masa in oras, covrig + cola + un pachet de Kent lung. Faptul ca sunt aurolac nu inseamna ca vreau sa imi distrug plamanii cu tigari proaste.

15:15 – ma intalnesc in parc cu alti aurolaci. Mergem in canal, suflam in punga. Ce viata de cacat am, da tot nu ma tai pe vene… Emo tampiti!
16:00 – pe jumatate lucid. Teava de apa calda se sparge si ne improasca. Stati linistiti, nu se opareste nimeni, apa e rece.
16:07 – desi apa e cum e, decid sa imi fac acum baia bicentenara. Nu se stie cand mai dau peste asemenea noroc. Ceilalti aurolaci tin de 6 la capacul canalului.
16:15 – apare un gabor. Aurolacii il trimit la plimbare, ca nu mai are loc si el.
16:30 – termin baia. Descopar ca in zona inghinala mi-au aparut niste ciuperci. Partea buna e ca sunt comestibile.

17:00 – ii salut pe aurolaci si le urez sa fie iubiti. Plec sa mai gasesc ceva de mancare.
17:15 – intr-un cos de gunoi dau peste o merdenea pe jumatate mancata. Ma bat pe ea cu doi pensionari. Castig din nou, ce zi glorioasa!
17:30 – plimbandu-ma prin parc contemplativ gasesc si o punga de floricele aproape neatinsa. Doamne, ce noroc! O iau si bag in mine.
17:45 – ale dreacu floricele sarate! Acuma mi-e sete si tasnitoarea nu functioneaza. Vad un copil cu o cola in mana, sunt tentat sa i-o fur, dar mai bine am grija de sanatatea mea!
18:00 – sunt plictisit.

18:01-19:00 – ma uit la oameni cum trec, ma stramb la copii si incep deja sa put.
19:15 – incerc sa imi gasesc un loc de innoptat in seara asta. M-am saturat de tufisurile de langa gard, cred ca ma mut in alea de la sahisti
19:20 – ajung la hotel “Clorofila” si ma cazez, chiar si fara rezervare.

19:25 – nu pot sa adorm. Niste manelisti nenorociti ma bruiaza cu mizerii de pe telefonu mobil. Tara de cacat!
19:30 – incepe ploaia. Trag niste cartoane peste mine.
20:00 – manelistii pleaca. Adorm. E greu.

Partea I: Esenta de Gheorghe

***

Au fost odata ca niciodata un mos, o baba si-o shaormarie. Si mosul si baba vindeau toata ziua la tejghea si mare profit aveau ei, dar parca ceva lipsea. Dumnezeu nu le harazise un copil, iar ei zi si noapte se rugau la cele sfinte, doar, doar o ramane baba bortoasa.

Intr-o zi insa, veni un calator singur si fara prea multi bani la shaormaria lor. Singur si zgribulit, avea doar 3 galbeni, o shaorma mica fiind 5. Se uita cu jind catre rastelul cu carne, insa nu avu curajul sa ceara. Atunci baba, fiind mai milostiva din fire, ii dadu calatorului o shaorma pe gratis si mai arunca una pe jos sa moara sobolanii cand or manca.

Calatorul vazand milostenia babei si ghicind dorinta lor ascunsa, le spuse celor doi:

„Va multumesc pentru shaorma gratis si sa stiti ca eu sunt chiar mana dreapta a lui Scaraoschi (cea cu care se scarpina la … coarne) si am sa va indeplinesc dorinta cea mai apriga, dar sa stiti ca atunci cand veti vrea sa va bucurati mai tare de odrasla voastra, atunci va va parasi.”

Mosul si baba acceptara bucurosi propunerea dracului preschimbat in om, fara a se gandi la cele ce va urma, iar baba primi o mica sticluta cu pe care scria „Esenta de Gheorghe”. Isi dadu baba cu esenta pe unde trebuie, se imbratisa cu mosul si ramase grea de indata.

Peste noua luni nascu baba doi copii, pe Fat-Destept care crestea intr-o zi cat altii intr-un an si care a murit in doua luni si pe Fat-Frumos-Fermecatorul care era… fermecator. De bucurie, cei doi batrani au facut o petrecere care a tinut trei zile si trei nopti. Cantau lautarii cu hartiile de o suta pe frunte de se auzea pana in departari si dantuiau domnitele de-si rupeau balerinii cei cu flori de margaritar. De bucurie ce-aveau, acum dadeau si suc gratis la shaorma mare si se rugau la Dumnezeu sa ii tina sa isi vada odrasla implinita si la casa ei, cu piranda si toate cele.

Anii treceau iar Fat-Frumos-Fermecatorul aprope ca ajunsese si el barbat, iar mosul si cu baba il iubeau de nu mai puteau, caci era lumina ochilor lor. Dar intr-o zi, Fat-Frumos-Fermecatorul spuse:

„Mamuca, eu o sa plec in lume, sa imi fac un rost in viata, sa imi gasesc pe femeia visurilor mele si sa o duc in rulota noastra si sa facem multi puradei si sa traim din ajutorul de la stat.”

Batranii aveau ochii in lacrimi, dar stiau ca acesta este destinul, dupa cum spusese dracul in acea zi la shaormarie. L-au imbratisat pe Fat-Frumos-Fermecatorul, i-au dat merinde si un tricou negru cu o cobra aurie sa ii tina de cald in noptile cu frig.

Inainte sa plece, mosul il sfatui pe Fat-Frumos-Fermecatorul si ii spuse:

„Fiule, cat oi fi plecat prin lume sa te feresti de omul cu plete si de cel cu lant caci acestia te vor dujmani, peste tot pe unde te vei duce.”

„Asa am sa fac, tatal meu” spuse Fermecatorul si isi lua ramas bun de la ai sai parinti, plecand catre lumea larga, plina de primejdii.

 ***

Partea a II - a:  Omul cu Lant

*** 

Zile si nopti trecusera de cand Fat-Frumos-Fermecatorul plecase de la casa parinteasca si umbla prin lume, singur si pribeag, fara a gasi ceea ce inima ii nadajduia. Cobra aproape ca i se stersese de pe tricou, barba ii era nerasa de cateva saptamani de cand isi rupsese Bic-ul.

Si cum mergea el pe drum, ii iesi in cale omul cu lant. De indata ce vazu lantul otelit atarnand sleampat la pantalonii omului, Fermecatorul isi aduse aminte de sfatul parintesc. Insa omul cu lant era viclean si mieros:

„Hai, Fat-Frumos, un tip ca tine precis are multi bani, da-mi si mie 20 de mii sa imi iau o bere la PET. Si o sa iti spun ce cauti si unde sa gasesti. Hai, nu te sfii.”

Fermecatorul statu si cugeta o vreme, caci amu nu voia sa incalce sfatul de-l primise de la taica-su, dar omul cu lant i-ar fi putut fi de ajutor. Of, Fat-Frumos, oare ce ai sa faci tu?

Isi lua baiatul inima in dinti, vari mana in buzunar si scoase scame, un pachet de guma cu 2 pastile, cheile cu breloc cu Mercedes si … 19 mii. Desi inima ii dadea ghes sa isi gaseasca mai repede femeia visurilor, parca avea o urma de indoiala… simtea ca multe neajunsuri se vor abate asupra sa.

Omul cu lant lua grabit cei 19 mii din mana lui Fat-Frumos si ii spuse acestuia:

„Fatule, sa stii ca femeia ce-o cauti nu ti se va da decat daca ii vei arata pe Sfantul Bobâlc. Fara acesta din urma nu vei face nimic. Gaseste Bobâlcul si atunci vei intelege sensul vietii, inefabilul feminin si de ce vin cutiile de bere in pachete de 6 si nu de 4. Abia dupa ce il vei avea vei putea nadajdui ca femeia sa ti se alature, deci mergi de cauta Bobâlcul!”

Fermecatorul lua de bun sfatul omului cu lant si pleca mai departe, acum stiind ca trebuie intai sa gaseasca Sfantul Bobâlc si dandu-si seama ca era doar starea lucrurilor – ce femeie calumea s-ar uita la un barbat fara Bobâlc? Asadar, e musai sa isi gaseasca Bobâlcul, asa ca dadu binete omului cu lant si pleca mai departe.

Si cum mergea el singur pe cararuie, dintr-o data auzi niste zgomote infioratoare venind dintr-un sant din apropiere. Pe masura ce se apropia de santul cu pricina, zgomotele se auzeau din ce in ce mai tare, iar o duhoare naprasnica ii lovi narile. Incrancenat, gata de lupta se apropie si mai mult, cand dintr-o data i se arata un balaure, o bestie de aproape doi metri, paroasa, cu tepi mai peste tot si o geaca de piele cu capse.

Fermecatorul inlemnise in fata dihaniei si nu vedea nici urma de scapare. Bestia se ridicase din sant si se apropia infricosator de Fat-Frumos, raspandind mirosul ce aducea a alcool ieftin, Unirea cel mai probabil.

„Cine indrazneste sa ma deranjeze din betie? Pardon, mahmureala.” tuna inspaimantatorul.

***

Partea a III-a: Omul cu Plete

***

„Sunt eu, Fat-Frumos-Fermecatorul, oh, Mare Bestie! Ingaduieste-mi, rogu-te sa traiesc, caci imi caut o ibovnica pentru inima mea ce n-o pot stapani.” Spuse Fermecatorul cu vocea-i tremuranda.

„Ah, o muiere!” spuse dihania si se apropie si mai mult de Fat-Frumos.

Un fior il trecu pe Fermecator, pe sira spinarii, cand isi dadu seama ca bestia din fata-i, era nimeni altul decat omul cu plete de care fusese sfatuit sa se fereasca. Dar iata ca soarta avea din nou sa ii zambeasca eroului nostru, caci omul cu plete vazandu-i tricoul simplu si negru (pasamite desenul auriu se stersese de mult) il lua dreapt unul de ai lui si ii spuse:

„Fat-Frumos, stiu ce cauti si ce iti este de trebuinta, caci vezi tu, multe mi-au vazut ochii la viata mea, iar pentru ca odata eram si eu ca tine am sa te ajut, fatule!”

Fermecatorul simti cum i se ridica o piatra de pe inima, caci nu numai ca scapase teafar si nevatamat, dar acum mai primea si ajutor, asa ca tacu molcom si asculta povata ce avea sa ii fie data.

„Fatul meu, sa stii ca la vreo 10 stanjeni catre miaza-noapte de santul in care m-ai gasit se afla un crang, plin de dihanii ce raspandesc sunete necurate in padurea mea. In nevolnicia lor, nescocotesc armonia si bunastarea si aduc haos in lumea asta. Primeste, Fat-Frumos, aceasta bratara magica cu tepi care are puterea intepaturii si acest inel cu craniu care coclit fiind, te va ajuta sa izbandesti impotriva cocalarilor de padure. Du-te, fatule, nimiceste-i in numele meu si acolo vei gasi un semn care iti va arata calea spre ceea ce cauti tu.”

Fat-Frumos primi cu bucurie caci iata ca indeplinind porunca omului cu plete se apropia de telul vietii lui. Chibzuind la ce avea sa faca, isi incinse bratara in jurul mainii si isi vari inelul pe deget, dupa care pleca cu mers apasat catre crangul necurat.

Merse el ce merse, merse cale lunga sa-i ajunga si cand se apropie, auzi din departare o larma imbietoare, de o muzica demonica, muzica ce parea sa ii aduca aminte de acasa, insa atunci se intepa in bratara si isi reveni de parca s-ar fi spalat cu apa pe ochi. Fara a mai sta prea mult pe ganduri, se avanta in mijlocul necuratilor care nu puteau fi pe masura lui. Se isca un mare nor de praf, iar urlete de durere umpleau vazduhul, insa pana sa se lase seara, dorinta omului cu plete fusese implinita.

Fat-Frumos-Fermecatorul era ostenit, insa neatins, si asa ar fi dorit sa puna capul in poala unei mandre, insa nu uita nici pentru o clipita de ce era acolo. Incepu sa caute un semn prin tabara, insa nu dadu de nimic. Obosit din cale afara, isi puse capul pe o lespede si privi cerul, noaptea venea iar Fermecatorul fusese cuprins de deznadejde.

Jivinele noptii incepusera sa isi arate ochii stralucitori prin salbaticia ce il inconjura pe Fermecator, insa lui nu ii era frica, gandindu-se doar la cea care i se cuvine. Si cum statea el asa, vazu cum o cometa involbura cu para de foc vazduhurile, si isi dadu seama pe loc:

„Acesta este semnul meu!”

***

Partea a IV-a: DeZnodamantul

***

Se ridica Fat-Frumos in capul oaselor si isi spuse ca daca va urma dara de foc lasata de cometa va ajunge in sfarsit sa gaseasca Bobâlcul si astfel sa se apropie de intregirea sortii lui. Inca un dram de rabdare si avea sa aiba ceea ce isi dorea cu atata ardoare.

Noaptea deja se lasase peste pamant, insa Fermecatorul apuca drumul spre miaza-zi, dupa cum ii arata cometa. Singur si pribeag printre hatisuri necalcate de piciorul omului, isi croia drumul fara a cugeta la primejdiile ce il pandeau la tot pasul.

Merse el ce merse, zi de vara pana-n seara, si parca drumul lui nu se mai termina. Apucase cararea cometei de trei zile insa de cand mergea nu vazuse nici tipenie de om sau asezare omeneasca. Insa Fat-Frumos-Fermecatorul, chiar cu blugii rupti in genunchi nu se oprea, caci necontenit ii statea mintea la muierea care i-ar putea fi soata.

Mergand si tot mergand, Fat-Frumos ajunse la un moment dat la un rau si sorbi hulpav din apa rece ca gheata, caci tare incercat de sete era. Dar cand ridica privirea, ii aparu in fata ochilor un batran cu barba alba si lunga, prijinit intr-un toiag. Fermecatorul, fiind deja invatat cu soarta sa dadu binete batranului si il intreba de vorba, impartind cu el ultimul covrig cu mac si sare pe care il avea. Batranul se arata voios si sugubat si ascultand pasul fatului ii spuse acestuia:

„Afla Fat-Frumos, ca eu nu sunt orice batran – eu sunt Sfantul Asteapta si am puteri pe care nici nu ti le imaginezi! Pentru ca ai fost om cumsecade si te-ai purtat frumos cu mine, in loc sa ma izgonesti, am sa iti indeplinesc orice dorinta!”

Ochii lui Fat-Frumos se luminara, insa raspunse batranului:

„Sfinte Asteapta, multumescu-ti de ceea ce imi oferi, insa eu caut altceva, eu caut sa imi implinesc soarta, caut Sfantul Bobâlc pentru a putea avea o femeie pe seama mea!”

„Eheee, fatul meu, si eu am cautat acest Bobâlc, cand eram tanar, spuse batranul. Nu usoara mi-a fost soarta! Primeste de la mine bocancii mei din tinerete, sa te ajute pe drumul ce ti-a ramas. Afla ca Bobâlcul nu este departe, trebuie doar sa treci de acest crang si sa ajungi la un lac, la statuia Maicii Domnului. Acolo sa cauti bine ultimul semn si vei gasi Bobâlcul!”

Fat-Frumos-Fermecatorul primi cu bucurie perechea de bocanci si pleca pe nerasuflate, multumind batranului. Cu noile incaltari, mergea prin crang mult mai repede decat si-ar fi inchipuit. Inima i se strangea, caci era aproape de-a-si implini soarta. Plecase de acasa, se intalnise cu omul cu lant, cu cel cu plete, trecuse prin lupta, acum era neras, avea un tricou negru, ponosit, blugi rupti, bocanci, bratara cu tepi si inel cu craniu… se schimbase mult, insa Bobâlcul il cauta neincetat.

Ajunse in sfarsit la statuia Maicii Domnului, de pe marginea lacului alea carui talazuri straluceau in lumina unei zile glorioase. Se uita Fermecatorul in jur, dupa un semn insa nu vazu nimic initial. Se puse si sezu pe o piatra mare si se uita in zare, asteptand un semn, insa nimic nu se intampla. Trecu o zi si nici un semn nu se arata, trecura doua, iar Fermecatorul era tot pe marginea lacului, fara a sti unde este Bobâlcul.

Dupa zile lungi de asteptare, infuriat, isi blestema soarta si se intreba de ce nu poate fi un cocalar cu iubita, ca altii, dupa care apuca un bolovan si il zvarli cu toata puterea inspre lac. Piatra cazu in apa si facu: Bobâlc!

*** Asta este povestea unui om extraordinar. Nu stiu cati dintre voi cred in destin si cati nu… eu sunt total aiurea si ignor realitatea cu placere. Unele lucruri nu le pricep si daca nu pot da vina pe o femeie pentru inexplicabil, atunci banuiesc ca e ceva bizar la mijloc. E povestea unui taximetrist. ***

M-am urcat intr-un taxi pe la Apaka. Din momentul in care am trantit portiera Loganului, am auzit inauntru o muzica sublima, care ma atragea. Ii spun taximetristului ca asculta muzica foarte buna si el raspunde ca sunt singurul care a remarcat. Omul nostru avea pe CD Jose Padilla (asta a fost si pe Budha Bar si pe Cafe del Mar), Karyn White, Goldfrap, Air si altii mai obscuri, dar extraordinari. Mi-a spus ca are muzica lui de la cineva care lucreaza in publicitate. Hopa… stai asa, prietene, ca si eu studiez publicitatea la facultate. I-am explicat omului ca aspir spre un post de art-director, incheiand fraza cu „daca stiti ce presupune asta”.

Omul a fost prompt si a raspuns ca artu e fratele lu copy. Tipu stia ceva. Ulterior mi-a zis ca se stie cu (Bogdan) Enoiu (adica sefu de la McCann) si ca el a facut campania de la Nescafe (banuiesc ca aia cu oamenii invizibili). Tipul era chiar bazat si avea un vocabular mult prea elevat ca sa fie doar un taximetrist – termeni precum „calota empatica”, „rupere de ritm” etc. Uite frate cine ma conducea pe mine acasa! De necrezut… si imi mai si spune ca scrisese articole prin Jurnalu National si imi arata e-mailuri printate de la diversi bossi de prin presa romana care il rugau a scrie pentru ei. Am ramas pilaf.

Sa sumarizam: tip super destept, lucrase in publicitate si in presa, acum era taximetrist la cedare (adica 2 ani de zile da firmei 1,8 mil pe zi si dup-aia ii ramane masina). Mi-a zis ca nu are timp sa scrie, ca ar face-o si imi arata cateva insemnari de-al lui, pe un colt de ziar. Dati-mi voie sa il citez:

Sunt un cetatean, dar nu mai stiu care.

Daca fiecare sut in fund e un pas inainte, atunci o palma peste obraz este un pas in lateral, ca sa vezi in ce ai calcat.

A mai spus si ca s-a apucat de taximetrie din cauza unor circumstane neplacute pe care nu le-a mentionat. Nu facuse facultatea, totusi era mai destept decat multi insi cu facultate pe care ii cunosc si cu mult peste mine. Omul vorbea despre industria publicitatii de la noi cu o usurinta extraordinara. Nici acuma nu imi e clar cum poate sa te calce destinul pe cap in asemenea hal incat sa ajungi in o situatie ca a lui. Oricum, are toata stima mea. In urma discutiei cu el, ma ramas cu urmatoarea idee:

Animalele au jocurile lor de dragoste, se invart unu in jurul celuilalt, isi infoaie cozile, fac diverse etc. Masculii, in lumea animala epateaza prin diverse mijloace pentru a ajunge la femele. Daca animalele au un joc, inainte de sex, daramite noi, oamenii, care suntem mult mai avansati! Baietii buni sunt cei care nu stiu sa joace.