*** Mă duceam eu liniştit, ca tot dumitrul, la doctor, acu câteva zile, când, dintr-o dată, în faţa mea se întâmplă un prost cu volan. Asta e o poveste despre influenţa pizdei asupra traficului.***

Ora 19:00, aglomeraţie, iureş, într-o intersecţie din centru. Semaforu hepatic arată galben. Un ciclist forţează şi trece până să se facă roşu. Un alt ciclist prinde roşu, dar rămâne în fruntea coloanei de maşini. Şi stăteau oamenii la stop.

Atunci, unui pămpălău de birou, pe 4 roţi, i-a apărut o excedenţă testiculară. Omul pare a fi genul cu facultate, care lucrează pe un post bun la ştiu eu ce multinaţională. La volan, totuşi, un umil cimpanzeu. El, din maşina din spatele ciclistului binevoieşte să scoată capul pe fereastră, făcând pule (şi spume) la gură. Că deh, ciudatu cu 2 roţi şi pedale are bandă doar pentru el, iar el merge pe banda pentru maşini. Deci puli, multe puli. Ciclistul încearcă să explice că banda pentru el (situată la marginea carosabilului, nu pe trotuar) e foarte îngustă, apropiată de bordură şi stâlpi şamd, deci imposibil de folosit pentru un om normal.

Bizonul volănist, mirosind frica, se agită mai tare şi iese din maşină, perpetuum injuribile. Ciclistu incearcă să dea explicaţii, dar nu poate opri avalanşa falusiană, ce avea să îi loveasca rudele, cunoştinţele, prietenii, colegii de la grădiniţă, pe mătuşa de gradu 3 de la ţară, pe tanti de la pâine şi pe Negruţa, căţeaua de pe scara blocului. Huoooo, ce-ai avut, bă, cu bietu animal?

Dar staţi! Primul ciclist care trecuse de intersecţie (pesemne, simţindu-se neglijat) priponeşte bicla de trotuar şi aleargă înspre şoferu ieşit din maşină. Cois, e scandal! Pe fugă, îi explică în termeni academici perspectiva lui şi conchide cu un quad erat demonstrandum şi, desigur, un mare pumn în muie. Şoferu e bulversat de voracitatea argumentaţiei, ciclistul paşnic se face nevăzut, iar celălalt aleargă spre bicla care păştea liniştită la umbra unui stâlp. Hit and run, motherfucker!

Între timp, de pe locul din dreapta, prietena şoferului (notată de aici încolo cu „pizdă-sa”), ia exemplul pocnitului şi deschide uşa, rostind cu căldură: „Fu-fu-fu-fffff-futu-ţi morţii mă-tii! Şi… şi…ăăă… şi să ardă mă-ta-n iad!”. Hmda. Meschine fiinţele astea cu genitalele pe interior.

În orice caz, înjurătura îl dezmeticeşte pe automobilist, care deschide portiera spate şi scoate o bâtă. Oh, cât romantism! Ce teatralitate! Fermecător! Evident, se duce să se asigure că mesajul pizdă-sii e bine înţeles şi că nu s-a deteriorat din cauza distanţei. Ciclistu agresiv, văzând că are şanse de a pierde dezbaterea cu pricina, apelează la un argument de fier. Mai exact, ridică bicla deasupra capului, să îl pocnească pe fraier direct în pupătoare, dacă se apropie. Lumea se strânge în jur, e scandal! Unde e popcornu?

Dăde-ţi-vă-n pula mea de necivilizaţi, muriţi în şanţ! Ce pula mea? Un corporatist flauşat, ca să o impresioneze pe pizdă-sa, face gură la un paşnic, vine un meltean, îl pocneşte şi iese bătaie cu armă albă, ziua-n centru Bucureştiului. Futu-vă-n gură, cu lopata, m-aţi indispus! Şi s-a mai făcut şi verde, tre s-o tai. Ah, dar ce noroc, garda apare pe loc, ca-n filme! Gărcile erau la stop, a doua maşină, ca să vezi.

*** Sunt biciclist. Şi în sensu că port ochelari (tocilară-i mă-ta!), dar, mai ales, în sensu că de azi mi-am luat biclă şi pentru oraşu ăsta nevrednic de pedalele mele. ***

Nu ştiam dacă să îmi iau semicur sau mantăinbaic(MTB). Oricum, nu voiam bitchy-cletă de oraş, din aia cu coş pe faţă, că am avut destule eu, în adolescenţă. Ah, şi nici căcat din ăla mic şi pliabil nu voiam. Căcând le văd, îmi vine să cer hârtie igienică. Şi să trag apa.

Ei bine, mi-am luat un MTB Rockrider (adică un fel de călăreţ metalist, aşa ca mine) pe care am umblat azi din Decathlon Militari până la Ion Mihalache şi dup-aia înapoi în DTB-Ghencea. În urma acestui scurt drum, am tras nişte scurte concluzii. Pe scurt:

1. Nu doar carosabilu e praf în ţara asta. Şi trotuaru e muci. Faptul că mi-am luat MTB a fost cea mai bună idee, în cazul în care vrau să o iau pe trotal la un moment dat )

2. Ce pula mea e în neregulă cu bordurile? Sunt unele comparabile cu treptele la beţie (din auzite ştiu). Cel puţin la Veteranilor era una – obsctacol anti-tanc. Eu mă întreb cum e când eşti în scaunu cu rotile:| Nu vreau să aflu.

3. Unii şoferi sunt stupizi. Mai puţin femeile, care nu şofează, ci ş-o feresc. Rulam eu frumos pe Grant şi mergeam fix, dar fix pe banda galbenă, nicio treabă. Duminică, lejereanu. Vine un dobitoc din spate şi simte apriga nevoie să treacă la 20 de centimetri de mine. Dacă îmi prindeam şiretu-n foaie şi mă dezechilibram? Sigur că nu e de datoria lui să ferească bărbosu pe roţi, dar prostu pulii mele cu pedale nu gândeşte că dacă mă trosneşte o păţeşte şi el, legal, ca să nu mai zic de daunele maşinii?

4. O parte din cei care merg pe jos e şi mai cretină. Să le bag suspensia de la furcă-n cur, să aibă detentă când îmi sar în pulă!

   • Reacţionează mai degraba la sunetul de ţăcănit al roţii în butuc, decât la al claxonului. WTF?!

   • Cu cât rulez mai încet, cu atât se agită mai tare bou din faţa mea, de pe stânga pe dreapta, de mă face să mă simt ca-n Carmageddon.

   • Azi i-am claxonat pe unii pe banda pentru ciclişti. Reacţie: s-au uitat în jos să vadă dacă sunt pe bandă ciudaţilor oameni cu roţi; s-au uitat în spate, că poate li s-a părut; au văzut bărbosu desfrânat; s-au decis că un găoz plin de spiţe ar fi un final nepotrivit pentru o după-amiază de duminică.

   • Sigur că e mai degrabă dreptu lor moral să meargă pe trotuar, decât al meu, bandă pt ciclişti au ba, dar chiar nu gândesc, din spirit de autoconservare, că e bine să te fereşti de dobitocu cu 2 roţi şi un zâmet strâmb?

5. Tre să îmi iau oglindă retrovizoare – ca să pot să văd cât de departe sunt de mine câinii care latră la spiţe. Să-mi bag pula-n ei şi ghidonu-n babele care-i hrănesc. Nu vreau să mă gândesc cum o fi să ai babe turbate-n faţă (care nu se dau la o parte) şi câini surzi pe urmele tale. Eşti în şah mat.

Şi asta a fost doar ziua întâi.

*** Cum iți dai seama cât de “capitalist” ești? Păi aruncă un ochi mai jos și vezi câte ți se par cunoscute… ***

1. Nu știi să numești județele tării și te întrebi la ce ți-ar folosi să le știi.

2. Ești mândru de chestii cu care nu ai avut nicio legătura, gen performantele unor sportivi.

3. Toată lumea din afara orașului îți spune că ești arogant.

4. Tu ești de părere că ești normal. Doar tu.

5. Toată lumea are ceva cu tine. Să mori tu, dacă nu-i așa!

6. Ești de părere ca 86% din populație ar trebui lichidată.

7. N-ai cunoscut în viața ta un ungur, dar ai boală pe nația lor.

8. Mănânci la Mc, KFC etc, de foame, nu de fiță.

9. Crezi că shaorma ar trebui să fie mâncarea națională și bănuiești că ar fi putut fi adevărata cauză a războiului din Irak.

10. Nu cumperi inălbitor aproape niciodată, pentru că are apa suficient clor și așa.

11. Hainele și pantofii ți se murdăresc după două ore de mers prin centru, fără să faci absolut nimic dubios.

12. Critici pe toată lumea, dar când se ia cineva de tine spui că gusturile nu se discută.

13. Nu ești la curent cu nicio știre din lumea politică și habar nu ai cine e ministrul de interne, dar ești ferm convins că toți politicienii fură.

14. De multe ori, mai ales vara, te trezesc lătrăturile maidanezilor și țiganii care strigă “Fiare vechi loooom” cu mult înaintea alarmei de la ceas.

15. Nu ai fost niciodata în Sălăjan sau Pantelimon, dar ești destul de sigur că pe acolo umblă golanii cu mitraliere pe stradă.

16. Cand vezi oameni că se bat pe stradă  nu îi oprești. Tu scoți mobilul să îi filmezi.

17. Nu ai amici. ai “tovarăși”.

18. Nu există poliție sau jandarmerie, există doar “Garda”.

19. Tu nu te te relaxezi, ci “o arzi aiurea” sau “o arzi chill”

20. Tu și cu tovarășii tăi ați fost interpelați minim o dată, de Gardă, când o ardeați aiurea la colțu blocului.

21. Tu nu faci mișto, tu faci “caterincă”.

22. Nu te duci la petreceri, te duci la “bairamuri”.

23. Nu trebuie sa faci naveta ca sa te duci la liceu/facultate.

24. Ți se pare că să mergi 9 stații cu tramvaiu (gen Ghencea-Crangași) nu e un drum lung.

25. Cand urci in autobuz ții geanta strâns în mână sau bagi mâna în buzunarul cu portofelul.

26. Ești de părere că e mai rentabil să plătești o amendă la RATB din când în când, decât să îți cumperi mereu bilet.

27. Nu ți se pare ciudat să mergi prin tunele subpământene ca să ajungi la muncă. Tu știi că ăla se numește metrou.

28. Nu cunoști prea bine străzile orașului și folosești bodegile drept puncte de reper când vrei să explici ceva.

29. Când mergi spre periferie, adesea vezi la stop un BMW Seria 7 lângă o căruță plină cu fiare vechi. Asta nu te miră deloc – ăia cu căruța fac primul pas spre a-și cumpăra merțan, iar tu ca prostu tocmai ai aruncat la gunoi o doză metalică.

30. De multe ori ți-e frică să treci pe zebra, pe verde.

31. Nu ai niciodată pretenția să ți se dea restul complet la magazin.

32. Ești un pic speriat când un vânzător sau funcționar se poartă frumos cu tine.

33. Nu deschizi ușa preoților veniți cu botezul, că oricum ești convins că au mai mulți bani decât tine.

34. Numărul de mall-uri & supermarketuri de la tine din cartier îl va depăși în curând pe cel al lăcașelor de cult. Oricum te duci mai des în mall decât la biserică.

35. De Crăciun nu pui decorațiuni pe ușă că oricum știi că o sa ți le fure. Colindătorii sau politicienii.

36. Te simți bine când mergi prin țară și îți dai seama că multe orașe sunt mai mici decât cartierul în care stai.

37. Ești de părere că toți care vin din țară să stea în București și se vaită de cât de nașpa e, ar trebui să se ducă în pizda mă-sii, la ei acasă. Unora le-ai plăti și biletul de tren.

Bucureştiul e un oraş mare. E şi capitala. E jegos. Şi aglomerat. Plin de idioţi pe care îi condamnăm sau imităm sau mai rău, amândouă. E plin de piţipoance după care nu recunoaştem că am întors capul. E plin de grafuri, de artişti incognito şi de bodegi cu muzică bună. E un oraş cu mulţi oameni – procentual, sunt la fel de multţi imbecili şi distruşi ca în orice altă aşezare, atâta că, numeric, 10% din Bucureşti înseamnă cât 100% din alt oraş. E oraşul lipsei de timp şi al hardcore-iştilor, şi nu mă refer la rockeri. Are multe lucruri mişto, dar e şi plin de repetiţii.

Bucureştiul e un oraş mare. E şi capitala. E jegos. Şi aglomerat. Plin de idioţi pe care îi condamnăm sau imităm sau mai rău, amândouă. E plin de piţipoance după care nu recunoaştem că am întors capul. E plin de grafuri, de artişti incognito şi de bodegi cu muzică bună. E un oraş cu mulţi oameni – procentual, sunt la fel de multţi imbecili şi distruşi ca în orice altă aşezare, atâta că, numeric, 10% din Bucureşti înseamnă cât 100% din alt oraş. E oraşul lipsei de timp şi al hardcore-iştilor, şi nu mă refer la rockeri. Are multe lucruri mişto, dar e şi plin de repetiţii.

Bucureştiul e un oraş mare. E şi capitala. E jegos. Şi aglomerat. Plin de idioţi pe care îi condamnăm sau imităm sau mai rău, amândouă. E plin de piţipoance după care nu recunoaştem că am întors capul. E plin de grafuri, de artişti incognito şi de bodegi cu muzică bună. E un oraş cu mulţi oameni – procentual, sunt la fel de multţi imbecili şi distruşi ca în orice altă aşezare, atâta că, numeric, 10% din Bucureşti înseamnă cât 100% din alt oraş. E oraşul lipsei de timp şi al hardcore-iştilor, şi nu mă refer la rockeri. Are multe lucruri mişto, dar e şi plin de repetiţii.

Bucureştiul e un oraş mare. E şi capitala. E jegos. Şi aglomerat. Plin de idioţi pe care îi condamnăm sau imităm sau mai rău, amândouă. E plin de piţipoance după care nu recunoaştem că am întors capul. E plin de grafuri, de artişti incognito şi de bodegi cu muzică bună. E un oraş cu mulţi oameni – procentual, sunt la fel de multţi imbecili şi distruşi ca în orice altă aşezare, atâta că, numeric, 10% din Bucureşti înseamnă cât 100% din alt oraş. E oraşul lipsei de timp şi al hardcore-iştilor, şi nu mă refer la rockeri. Are multe lucruri mişto, dar e şi plin de repetiţii.

Bucureştiul e un oraş mare. E şi capitala. E jegos. Şi aglomerat. Plin de idioţi pe care îi condamnăm sau imităm sau mai rău, amândouă. E plin de piţipoance după care nu recunoaştem că am întors capul. E plin de grafuri, de artişti incognito şi de bodegi cu muzică bună. E un oraş cu mulţi oameni – procentual, sunt la fel de multţi imbecili şi distruşi ca în orice altă aşezare, atâta că, numeric, 10% din Bucureşti înseamnă cât 100% din alt oraş. E oraşul lipsei de timp şi al hardcore-iştilor, şi nu mă refer la rockeri. Are multe lucruri mişto, dar e şi plin de repetiţii.

Şi aşa repetitiv şi nasol cum e el, nouă ne place, fiindcă e al nostru.

*** Poza de mai jos a fost făcută cu imbatabilul meu telefon mobil, în 41, în timp ce vatmanu îi dădea blană pe la Ciurel. Mai jos, ce-a-nţeles Boris (neuronu meu etilist) din toată treaba. ***

Click aici pt varianta si mai mare.

Condiţiile civilizate de călătorie depind şi de călători! – să moarăăă mă-ta? Păi eu ce să fac daca e plin de cocardiţi şi de ruine antropomorfe?

Nu-i deranja pe cei de lângă tine! – cam greu, că faţa mea provoacă avort spontan la veveriţa africană şi câteva specii de lemurieni şi tapiri!

Împreuna pentru un transport civilizat! – mai degrabă “împreună pentru un transport transpirat!”

Cât despre desene… nimic mai simplu, de la stânga la dreapta:

N-ai voie să urli în megafon, în tramvai! Ce dracu să fac eu cu un megafon, când eu urlu suficient de tare şi aşa?

N-ai voie să mânânci îngheţată la cornet când porţi şapcă! Asta mi se pare de bun simţ, că nu ştii cum pune o frână şi bagi cozorocu-n îngheţată!

N-ai voie să asculţi muzică la playere negre. Asta mi se pare aberantă şi nu o înţeleg, oricum nu ascult nimic în căşti că îmi cânt destul de tare, cât să se bucure şi restu…

N-ai voie cu floricele de la MoviePlex şi cu figură gravă simultan. Sau poate că nu ai voie să faci figură gravă dacă te îneci cu floricele. Oricum e o tâmpenie să haleşti floricele în tramvai, că o să îţi ceară toţi terminaţii…

Ultima e beton. Nu ai voie sa urli ţinând telefonu la ureche, nu de alta, dar urlând vei atrage atenţia şi poate chiar te sună cineva atunci când încerci să te dai ştab şi te faci de rahan…

Cam atât pentru seara asta, fiţi cilivizaţi, rogu-vă!

*** Dragelor şi dragilor, după ani şi ani de suferinţă, în sfârşit, eforturile mele scriitoriceşti au fost răsplătite şi, bineînteles, prezenţa divină s-a făcut şi ea simţită! Detaliile urmează. ***

După cum unii dintre voi deja ştiu, sunt un bucureştean nemernic, născut şi crescut în capitală, mai exact spre periferia ei. Ce legătură are asta cu orice? Păi, am participat la concursul de creaţie de pe povestind-bucurestiul.org (organizat de ONG-ul Epsilon3) şi am luat un premiu scriitoricesc, pentru opera mea.

Premierea a avut loc ieri seară, în Cafe Lente, iar eu n-aveam nicio treabă, m-am dus şleampăt, fără discurs, în stilul caracteristic. Premiul mi-a fost înmânat de către tovarăşa Adina Popescu, de la Dilema Veche, iar în momentul când mi-a spus “din partea juriului, pentru autenticitate” m-am fleoşcăit de tot. Am primit un pacheţel în care putea să fie şi C4 sau supă la plic, că oricum nu mai conta – adevăratul câştig a fost aprecierea pe care am primit-o din partea unor oameni mai deştepţi decât mine. Sunt un Dumii foarte fericit

Din păcate nu am fost şi favoritul publicului, am fost doar pe locul 2 la numărul de voturi, eh, asta e, nu le poţi avea pe toate

Da, frate… mi-au zis că sunt autentic… da mi-am revenit rapid din fleoşcăială, că sala se aştepta la un discurs, iar oamenii din ea la fel, aşa că am spus 2 fraze, toată lumea a râs şi eu m-am dus la locul meu.

Evident, povestea nu se termină aici. Incă de la începutul premierii ardeam de nerăbdare să văd toaleta localului, asa că de îndată ce s-a terminat cu premiile, am decis să îmi satisfac această năvalnică pornire. În drum spre locul sacru m-am întâlnit cu două foste colege de facultate, iar în budă m-am întâlnit cu un tip dubios. Ştiam că am succes şi la bărbaţi şi că sunt considerat “Yummy” ,dar ăsta m-a bulversat.

Tocmai ce ieşisem din privată, când dubiosu îmi întinde mâna şi îmi spune că îl cheamă Ştefan. Mă uit la el, mă gândesc că îl fac la bătaie, îi întind mâna şi spun că mă cheamă Alexandru, ceea ce e foarte adevărat. M-a întrebat ce fac eu p-acolo şi i-am explic pe scurt, ca să mă lase în pace, fără prea mult tam-tam. M-a mai întrebat o dată cum mă cheamă şi mi-a spus că şi el scria când era mic, că el a fost bolnav şi a fost la muntele Athos. Aha… I could care less, but it would be very hard! Până să ies m-a mai întrebat încă o dată cum mă cheamă şi m-a binecuvântat cu toată inima. O fi fost îngeru meu păzitor, că semăna un pic cu mine, da’ avea dinţii naşpa şi miroasea a transpirină.

Am plecat de la toaletă şi m-am oprit să le spun ex-colegelor de faza din budă. Ştefan a ieşit şi el şi a venit să se bage în seamă cu ele, le-a a cerut şi o ţigară. ) Ştiam că tipele o să îi frângă inima, aşa că m-am tirat râzând în sinea mea – uhuhuhu! Eeeevil!

Dar scăpasem de el? Wrong! A mai venit o dată la masa mea să mă întrebe din nou cum mă cheamă şi dacă am scris o carte… Probabil una din tipele de la masă s-o fi uitat urât la el, că s-a tirat brusc fără să îi zic nimic. Singur şi bălălău s-a mulţumit să mă privească de la o altă masă, fără să mă mai întrebe cum mă cheamă ))

Of, ce viaţă!

*** Un vers mai vechi spunea “Cartierul nu e locu-n care toţi trăiesc cinstit”. N-am fost niciodată golan, borfaş şamd, dar am avut parte de ei. O poveste despre jafuri.***

Prima dată când am fost atacat de hoţi era în mijlocul zilei, undeva prin Dumu Taberei, pe o alee lăturalnica. Abia dacă îmi ieşise buletinu, eram mic şi neştiutor. Doi tipi mi-au cerut banii şi mobilul. Unul din ei avea un cuţit – eu pe de altă parte nu aveam nici bani, nici mobil. Am scăpat.

A doua oară eram tot în plină zi, în zona Moghioroş, acum ani buni, când doi indivizi dubioşi mi-au cerut mobilu că altfel scot cuţitele. Beat fiind şi fără mobil am zis că scot mobilu pe care nu-l am sau scot ei cuţitele pe care nu le au. M-au lăsat în pace.

A treia oară am fost asaltat tot în plină zi, pe lângă parcul Moghiroş, de o bandă de puştani cu vârste cam între 14 si 18, eu având tot vreo 18. Ăia îmi tot îmi cereau bani de suc. Naiv fiind i-am dat unuia zece mii, în speranţa că o să mă lase în pace. Evident, nu s-au lăsat, iar altul dintre ei a încercat să îmi şutească portofelul, pe care l-am ferit agil. Ajuns la colţul parcului unul dintre ei devine agresiv şi mă ameninţă cu bătaia dacă nu îi dau banii. Nu ştiu ce aş fi făcut, situaţia era nasoală. Ei erau mulţi şi cu intenţii naşpa. Atunci, din trafic s-a smuls o Dacie Nova care a intrat furios pe trotuar, înspre noi. Ăia au fugit ca potârnichile, urlănd “Garda, garda!”, iar din maşină a coborât un tip care m-a luat la trei păzeşte că de ce nu i-am batut pe ăia! Scăpat ca prin minune.

A patra oară, undeva aproape de casă, tot în plină zi, mă abordează un dubios că vrea să îl ajut pe el şi pe prietenu lui să o scoată pe una afară din casă. Vezi domn’e, dacă mama ăleia îi auzea pe ei la interfon nu o lăsa pe aia să iasa. Aşa că era nevoie de mine… şi culmea, drumul spre locuinţa ăleia era prin spatele unui bloc, pe o alee întunecată, pe unde nu trece nici dracu. Hmda, îmi pare rău băieţi, altădată!

Pentru ei, pentru că nu sunt borfaşi de plăcere şi pentru mine, melodia asta.

*** Club Bară este locul unde ne-am petrecut adolescenţa, unde şi alţii şi-o vor petrece. Este un loc de întâlniri, distracţie, momente importante, beţie, prietenie şi multe altele. ***

Un colţ de bloc, un perete cu graffiti şi o bară de bătut covoarele. Ăsta e clubul. Are 2 zone, zona VIP, adică bara, pe care pot sta până la 4 persoane şi zona normală care oferă locuri confortabile pe jos, blocul fiind un spătar de excepţie.

Scuipăm seminţe pe jos şi înfundăm bara cu ambalaje. Când nu avem seminţe doar scuipăm, până facem nişte băltoace dizgraţioase. De obicei avem căteva sticle de cola sau de bere pe care le poştim fără niciun fel de reţinere. Cum unii fac sharing de fişiere noi facem sharing de bere la PET, asta ne leagă mai mult decât orice.

Club Bară este locul unde o să auzi: “Bă, ia scoateţi măruntu, că strângem bani de ţigări!” sau “Bă, tirează şi tu berea aia că trece garda!”. Suntem mereu puşi pe caterincă şi când nebunu din blocu de vizavi aruncă după noi cu cartofi, îi cerem şi ulei, să îi prăjim.

Club Bară este un loc al socializării, unde toată lumea se împrieteneşte cu toată lumea, iar uneori vine chiar şi garda să se bage în seamă, cu un “ASL PLS”.

Quintesenţa vieţii de cartier este “Nu contează ce, ci cu cine!” – nu tot timpul ai bani să bei trei beri în oraş, da’ mereu o să ai suficiente resurse pentru o seară la Club Bară. Pentru că la colţul blocului ne simţim bine datorită nouă, nu datorită unor factori externi, reci şi materiali.

Pentru noi s-au scris versurile astea.

*

Povestea a aparut si aici, unde poate fi votata.

*** Cluj, Cluj-Napoca, Kolozsvar sau pentru ăia care zic “servici” – Cluji Un oraş friguros, cu oameni calzi şi gagici hot. Am fost în Cleuj preţ de câteva zile, inclusiv de revelion, Urmează impresii: ***

- Cel mai tare m-a impresionat curăţenia. În Bucureşti dacă plec de acasă câteva ore la o bere în centru, cu adidaşii cremuiţi, când mă întorc îs ultra-jegoşi, da’ în Cluj nicioooo treabă, frate, totu nice unt clean, ya, ya! De menţionat că 5 zile cât am stat, am văzut doar 3 câini bagabonţi.

- Canibalii şi clujenii au devize similare, dacă la primii e “Cum te prind, cum te fac de mâncare”, pentru cei din Cluj e “Cum te prind, cum îţi dau de mâncare”. Nu poţi să te duci la om în casă şi să nu scoată ceva de mâncare sau de beut. Mie mi s-a părut ceva extraordinar; Andre zicea că ne-am obişnuit atât de tare cu mitocănia unora încât atunci când cineva se poartă frumos cu noi, ni se pare aiurea.

- Un alt fapt impresionat este cel că oamenii care stăteau la bloc îşi puseseră pe uşi tot felu de ornamente de plastic, în ton cu sărbătoarea Crăciunului. Păi la noi nu pune nici dracu aşa ceva, că se ştie că le fură vreun om de bine.

- Din ciclul “iarba e mai verde la Cluj”, până şi chestiile la care te-ai aştepta să fie naşpa sunt calumea, în sensul că am fost la o crâşmă (Casa Piraţilor) şi am cerut vinul casei, care de obicei nu e cine ştie ce pe la nicio bodegă, dar ăştia aveau o fetească din aia sfinţită, ca după 2 pahare erai preafericit. Tareee

- Am vizitat o biserică în centrul oraşului, ctitorită în 1009. În câteva luni lăcaşul face 1000 de ani. Din păcate, peste tot scria în ungureşte şi habar nu am cum se numea sau ce hram poartă şamd. Biserica este cu mult mai înaltă decât un bloc de 10 etaje şi foarte impunătoare. Arhitectura gotică şi ornamentele-rădăcini ale barocului îţi inoculează cu uşurinţă ideea că acolo s-au rugat nişte cruciaţi cândva. Biserica aia mi-a trimis mintea în 3 direcţii:
1.A fost construită înainte de Marea Schismă, pe vremea când proştii erau mult mai proşti decât acuma. Iată că la vremea aia toţi locuitorii zonei se puteau ruga la un singur Dumnezeu, dar acuma că ne-am mai deşteptat, Dumnezeu e mai mulţi.
2. Arhitecţii ăia îngălaţi de la 1009 au fost în stare să construiască un lăcaş de cult care să ţină 1000 de ani, în timp ce în ziua de azi ne căcăm pe noi să facem o vilă care să nu cadă la cutremur.
3. Iată că pe vremea aia, deşi populaţia era stoarsă de bani tot cam ca acuma, măcar se făceau si lucruri bune din sumele strânse.

- De menţionat ca miscelaneea:
Nici taximetriştii şi nici chelnerii nu îs obişnuiţi cu bacşişul, ca în Bucureşti. Nu ştiu dacă asta e de bine sau de rău…
Boşorogii din Cluj îs mai răpciugoşi decât ai noştri.
Mai puţine gropi în carosabil, dar alea existente îs crevase!

- Cluju a avut 2 chestii care m-au secat la icre:
1. Prea multe sensuri unice.
2. Prea multe indicatoare cu Iulius Mall. Ce dracu, mă!? Un căcat de mall e mândria oraşului sau ce?

*** Ăsta e un post pe tema “Eu cu cine votez?!”, că tot vine vremea sufragiilor şi-a sufrageriilor. Pot să votez cu Ikea? Eu nu sunt prea atent la campaniile electorale, întrucât nu prea mă impersionează cuvintele clasei politice. However…***

Dar votez? Da! Am ratat votatul o singură dată în viaţa mea. De ce mă duc? Pentru că vreau ca ştampila mea să anuleze votul unui manelist fără creier. Aşadar nu contează prea multe chestii. Eu îi votez după faţă. Fie îmi plac, fie nu.

Ce faţă îmi inspiră încredere:

Dacă stăteam în Militari aş fi votat clar cu Gabriel Mutu. Are figură de om inteligent. Constat cu silă că majoritatea candidaţilor au fie feţe de ţărănoi, fie de borfaşi. Hm, nasol. Singuru nostru lider cu faţă potrivită pentru funcţia sa a fost Emil Constantinescu. Părerea mea.

Cine îmi provoacă silă:

Mă scârbeşte Luminiţa Anghel. Nu sunt un moşneag încuiat care să spună “Ce ştie asta să facă!? E doar o cântăreaţă!” daaar…. în lumea noastră puţine lucruri mai sunt pure, iar arta adevărată încă rămâne un simbol al purităţii, zic eu. Luminiţa nu a fost niciodată genul de interpretă care să se frece pentru rating. Acum, dintr-o artistă… să ajungi politician, înseamnă să te auto-corupi, să te strici, să îţi arunci spiritu în groapă şi să pui pământ peste el. Luminiţa, eşti o dezamăgeală!

Elena Udrea:

Bla, bla, puteţi să ziceţi ce vreţi, mie îmi place Elena Udrea. Am văzut-o azi în piaţă Era foarte stylish, în ţoale de firmă, machiată light, cu o prezenţă puternică. Cred că e genu meu de femeie. Azi am observat o Elenă Udrea foarte virulentă şi dihotomică. E admirabil că o femeie care arată atât de bine n-o suge aiurea de la un bogătan, ci e foarte agitată în a face politică, zonă în care chiar nu poţi face mare brânză cu aspectul fizic, cred eu. Oamenii politici sunt prea perverşi că să fie duşi de nas cu o muie. Deci da.

Aşadar, dacă stau şi mă uit in CV-urile lor şi văd că niciunul nu a făcut facultate de stat sau mă uit la TV şi văd campaniile, mi se face greaţă şi nu mai votez. Aşa, mă uit şi eu după ce feţe au şi dau cu ştampila. Idiotum ex machina. Dixit.