Miruna: Capitolul II

*** Raţiune, nu te cunosc! ***

Telefonul mobil sună. E iubitul Mirunei. Ea apasă pe “ignore” şi hotărăşte să folosească lumina de la telefon pentru a dispersa întunericul.

- Aaah, primul lucru deştept pe seara asta! se aude o voce de bărbat.

Miruna se întoarce bulversată, priveşte în jur, se uită în sus, nicio lumină pe nicăieri. „Cine o fi vorbit?” se întreabă.

- Hai să mergem mai repede acasă, avem de discutat, draga mea! se aude din nou vocea.
- Ce? Cine eşti? Şi unde eşti? Lasă-mă-n pace! se răsteşte Miruna, către străinul invizibil.
- Ei hai, draga mea, ştii că nu scapi aşa uşor de mine. Hai acasă, vreau să stam în pat şi să vorbim, nimic mai mult.

Felinarele se aprind din nou, iar Miruna o ia la fugă pe alee, stropindu-şi pantalonii într-o băltoacă. Nu mai vrea să ştie nimic de străin, vrea doar să fie în siguranţă. Vede scara blocului, uşa e deschisă, iar ea aleargă fără să se uite în urmă. Aprinde în fugă lumina pe casa scărilor şi urcă rapid până la etajul unu. Scoate cheia din geacă şi deschide uşa, după care intră în casă şi încuie rapid cu drugul. Răsuflă uşurată şi îşi dă seama că încă mai ţine în mână telefonul cu lumina pornită. Îl închide şi aprinde neonul din bucătărie.

Pe bufet stă dezbrăcat un bărbat de 25 de ani, brunet, înalt, cu muşchii lucraţi şi cu pieptul păros. Miruna se albeşte la faţă, vrea să ţipe, dar nu poate. Tipul i se adresează jovial:

- Ei, ştiu că nu ne-am mai văzut de mult, dar nu trebuie să faci faţa aia! Te superi dacă îmi pun un pahar de suc? Mulţumesc!
- Tu eşti cel care mi-a vorbit pe alee! Tu! Ce vrei de la mine?
- Vai, ţi-ai dat seama, eşti şi tu o mică Sherlock Holmes, nu?
- Răspunde la întrebare! De fapt, mai bine ieşi şi mă laşi în pace! Cine eşti?
- Eu sunt tu, tu suntem noi, noi suntem unul, spune el turnându-şi suc într-un pahar.
- Gata, nu mai beau! Mai bine mă culc.

Miruna se întoarce cu spatele la bărbat, stinge lumina şi trânteşte uşile în spatele ei, în drum spre dormitor. Închide şi uşa de la dormitor, aruncă geaca pe jos şi azvârle şi tricoul cu Slayer într-o direcţie aleatorie. Aruncă pe undeva întâi cizmele, apoi şi pantalonii. Bâjbâie prin întuneric după veioză. Căldura din casă face efectul alcoolului să se simtă şi mai puternic. Miruna abia găseşte veioza pe care o aprinde, doar ca să descopere că bărbatul de mai devreme stă acum în fund pe biroul ei, cu acelaşi pahar de suc în mână.

Dacă până atunci îşi ţinuse cumpătul cât de cât, acum are o tresărire puternică şi începe să plângă. Stă în chiloţi pe marginea patului şi se smiorcăie:

- De ce nu mă laşi? Te rog, lasă-măă! Ce vrei de la mine? Vrei să mi-o tragi? Să mă omori? Pleacăăăă!!!
- Eu? Nu vreau răul decât vecinului ăluia enervant care se dă mereu la tine cu replici imbecile…

Posturi similare:

• Miruna: Capitolul IV
• Miruna: Capitolul III
• Miruna: Capitolul I
• O cafea fierbinte II
• Premiul juriului şi paza divină
• Păzea, că muşc!
• O cafea fierbinte
• Ce-mi place mie la dragoste
• O fi de rău?
• Top 3 “Cele Mai Urate Refuzuri”