Home***Iata un blog in care nu ma iau de nimeni, nu ma nemultumeste nimic, nu ma laud, nu zic nimic amuzant, nu bag nici o stramba, nu fac pe desteptu, nu nimic…e ceva deosebit ***
O zi de miercuri, mijlocul saptamanii, nimic deosebit, pe nicaieri, mai putin in Ghencea – Apulum Alba-Iulia venise in Templul Fotbalului Romanesc sa isi incerce sansa la Cupa Romaniei. Au sosit plini de sperante iar cei cativa suporteri si-au sustinut echipa pana la final, insa au plecat cu nici mai mult, nici mai putin de doua goluri primite.
Am avut bilet la peluza intai, in nucleul galeriei steliste, iar in timpul meciului m-am simtit ca naratorul intr-o eventuala sceneta a lui Caragiale. In jurul meu, lume multa, lume pestrita, oamenii care venisera sa o vada pe Steaua spulberand echipa transilvaneana, oameni atat de diferiti, care aveau in comun doar iubirea pentru aceeasi echipa.
De cand am intrat pe stadion, ne-am suit cu totii, in picioare, pe scaune si am cantat pentru Steaua, inca inainte de aparitia jucatorilor pe teren. Probabil ca e grozav sa fii fotbalist si sa auzi 10.000 de oameni cum canta si sar ritmat pe scaune, facand stadionul sa rasune ca de tobe de razboi. Atmosfera este formidabila, iar echipa este impinsa de la spate de catre galerie, atunci cand mii de suflete striga: “Suntem pe ei, suntem pe ei, suntem pe mama lor !”
Deoarece aveam loc la peluza si ovationam in continuu, nu prea era vreme sa mananc seminte, iar tanara rromanca, vanzatoare ambulanta nu prea isi gasea clienti printre infocatii din nucleul “Ultras”, nu numai pentru ca mai mult cantam si bateam din palme decat sa rontaim, ci si pentru ca majoritatea venisera cu seminte de acasa. Probabil ca a avut mai mult succes la tribuna a doua unde miscarea microbistilor nu includea batutul din palme si topaitul pe scaune, ca la peluza – cei din tribune mancau seminte la unison, cu aceleasi gesturi regulate, ca niste masini.
Pe scaunul din fata mea statea “fanaticul”, omul care nu a ratat nici un cantec tot timpul meciului, foarte agitat, si-a incurajat echipa pana in ultimul moment, iar la golul doi al Stelei a cazut pe spate (la propriu) de bucurie. Pe scaunul din dreapta statea un bun amic de-al meu, acel gen de persoana care venise doar sa vada meciul, sa vada echipa cum joaca, foarte potolit, mereu cu ochii pe balon, a scandat numai de cateva ori. Undeva in spatele meu, statea un microbist batran, el era omul cu statisticile, suporter al Stelei de multa vreme, isi adusese nepotul la meci, probabil pentru a face un stelist si din el. Batranul cunostea multe cifre importante pentru echipa si vorbea cu o siguranta nemaintalnita despre cate goluri a marcat fiecare, in ce sezon, cate pase de gol a dat, cine ce greseli a facut si unde sau care jucator, de la ce echipa a venit si cat de bine a jucat acolo, de parca ar fi avut la indemana cea mai complexa baza de date. Cel mai impresionant caracter era totusi un microbist de aproximativ 30 de ani, care statea in stanga mea, dincolo de interval. La inceput am crezut ca e retardat – nu se misca prea coordonat, iar prietenul lui cu care venise, l-a ajutat sa se urce pe scaun. Se uita inspre teren, dar nu era cu ochii pe balon, de fapt, ochii lui sticlosi nu urmareau nimic si parea foarte aiurit, in pozitia lui cu palmele mereu gata de aplaudat, niciodata pe langa corp. La fel ca si tipul care statea in fata mea, a cantat tot timpul, doar ca era cuprins de fanatism atunci cand se scanda “Steluta noastra are sufletul curat, nu ca Dinamo spurcat”. Nu se stie de ce, dar aceste doua versuri pur si simplu il inebuneau si il faceau sa se agite mai tare decat seful galeriei. La pauza, ne-am asezat cu totii pe spatarele scaunelor, si cel pe care il crezusem retardat si-a aprins o tigara si a vorbit cu cineva pe mobil. Atunci m-am uitat cu mai multa atentie la el, de fapt, chiar ma holbam; el nu a remarcat asta iar eu mi-am dat seama ca acel om, mare fan al Stelei, intr-un tricou cu “Oprita” scris pe spate, era de fapt orb. Nu vedea nimic – nu a stiut de ce scandeaza ceilalti “Nicolita ! Nicolita! Nicolita!” dar nu a ezitat sa strige si el. Era acolo, la meci si incuraja echipa, insa pierdea totul. La golul al doilea al Stelei, golul victoriei, tribuna a sarit in aer, fiecare se bucura in felul lui, uralele facand Ghencea sa rasune. El, suporterul orb, nu a scos nici un sunet, doar a zambit si a aplaudat, dupa care pe fata lui s-a citit o tristete mare, tristetea de a simti victoria dar de a nu putea sa o vada. Era acolo, iar Cristocea daduse un gol frumos, dar el nu l-a vazut…si totusi era atat de aproape… m-am tot intrebat – de ce a venit pe stadion, daca nu vede nimic ? Ochii lui caprui foarte bulbucati ma faceau sa cred ca nu a zarit ceva vreodata, totusi, nu cred ca poti deveni microbist fara sa vezi un meci – oare vazuse vreodata ? Fuma, din nou… de ce fuma ? Cum de s-a apucat de fumat, el, daca se nascuse nevazator ? Dar poate ca ma inselam… era doar un om caruia ii fusese luata bucuria vazului, doar ca, si asa, nu s-a putut desparti de echipa pe care o iubea atat .
Oarecum rascolit de prezenta acestui suporter deosebit, m-am bucurat foarte tare aproape de sfarsitul meciului, cand doua namile l-au intrebat daca s-a luat cineva de el, si ca sa se asigure, au discutat si cu cei din jur aceeasi problema, lasand sa se inteleaga cum ca daca se ia cineva de suporterul orb, o s-o pateasca cu ei. Era un cunoscut al peluzei, microbistii il cunosteau, il stimau si il protejau – el era un suporter adevarat.
September 15th, 2008 at 9:30 am
imi place cum ai scris post-ul asta… congrats!
