*** Băi, voi vă mai aduceţi aminte anii 90 în muzica românească? Eram şi noi proaspăt ieşiţi de sub talpa comunismului şi încercam să cântăm. Hai că am facut un top 10 al pieselor pizdoase 1990-2000 (inculsiv). ***

10. Sarmalele Reci – Telefonul nu mai sună

9. Timpuri Noi – Adelin

8. Class – Te visez mereu

7. Racla feat. Anda Adam – Nu mă uita

6. Sotto Inteso – Caterinca

5. Paraziţii – Bagabonţii ‘’99

4. B.U.G. Mafia – După Blocuri

3. Endless Zone feat. Central BPM – Pleacă

2. Genius – Oraşul trist

1. Cargo – Ziua vrăjitoarelor

Cu astea am crescut, pe astea mi le amintesc. Merită menţionaţi şi Bere Gratis, Direcţia 5 şi Loredana, Zob şi alţii. Oare înainte românii cântau mai mişto? Voi ce vă amintiţi? Pe voi cine vă încânta?

*** On the day I was born, the nurses all gathered ’round
And they gazed in wide wonder, at the joy they had found
The head nurse spoke up, and she said leave this one alone
She could tell right away, that I was bad to the bone ***
Nu voi uita niciodata:

1. Primul sarut – eram intr-un sat de pe valea Oltului, foarte mic si de varsta si de inaltime(eu, nu satul) , dar nu mai putin de sarmant ca acuma (lol) si stateam proptit de gardul care imprejmuia moara satului. Atunci ea a venit…si m-a sarutat…smac! Si a plecat. Habar n-am cine era, dar unul dintre noi purta verde in ziua aia…

2. Prima fata de care mi-a placut – Acelasi sat de mai devreme. Am vazut-o langa brutarie. M-am dus pana acasa si mi-am pus ilicul frumos si palaria bunicului. Cand m-am intors nu mai era(fata, nu brutaria)

3. Prima scarbire profunda – Tot prescolar eram cand o fata mi-a oferit o negresa (prajitura mea favorita de altfel). Avea atat de mult praf de copt ca am urat-o pe moment si de atunci de fiecare data cand sunt scarbit imi vine senzatia aia in minte…

4. Prima tigara – Eram acasa in Bucuresti, iar tata si bunicul fumau in bucatarie. Am tras dintr-una din tigarile lor. Mi-am tusit plamanii… cei doi erau uimiti si fericiti la gandul ca nu voi pune tigara in gura in viata mea (sunt nefumator) … btw, tot prescolar eram…

5. Primul chiul – precoce cum sunt, am tras chiulul inca de la gradinita. Tot in perioada mea de taran la propriu ma aflam cand o baba pe care o uram a dat ortu popii. O poreclisem “Zgornitoarea” pt ca mereu ma zgornea (evident) si ma lovea cu un batz ars la un capat peste hainutzele mele albe si curate si ma murdarea de funingine. In sfarsit murise baba si era inmormantarea in ziua aia, iar eu o ratam…aveam vreo 5-6 ani si un plan strasnic. M-am dus la educatoare si am cerut hartie igienica pt a ma duce la toaleta, aceasta aflandu-se in curtea gradinitei(buda, nu educatoarea). Muahahhahaa. Bad to the bone ! Evident am sarit gardu si am fugit catre inmormantare…nu am apucat decat un pic de coliva…

6. Muzica pe care nu o voi uita – Prima melodie care m-a obsedat – The Cranberries – Zombie; Versurile melodiei “Dupa Blocuri” a celor de la B.U.G. Mafia; Albumul The Chocolate Starfish and The Hot-Dog Flavoured Water a celor de la Limp Bizkit;

7. Primul meu caine…il chema Mircea…. si mi-a salvat viata, ca in filme – a rupt lantzul si a alergat sa ma scape de un alt caine care incerca sa imi rupa cojocu. Era un maidanez roscat cu ochi moi de catifea si cu o coada de vulpoi, mereu in vant. Dumnezeul cainilor sa il odihneasca in pace oriunde ar fi

8. Cand mi-am spart capul, cand mi-a intrat un cutit in picior, cand am cazut de 2 ori pe acelasi genunchi in aceeasi zi, cand i-am rupt mana lu Dobre, cand l-am batut pe pretty-boy-ul clasei in generala, primul ochi vanat… alte dureri fizice

9. Prima data.

10. Mai era ceva…dar am uitat )

***Iata un blog in care nu ma iau de nimeni, nu ma nemultumeste nimic, nu ma laud, nu zic nimic amuzant, nu bag nici o stramba, nu fac pe desteptu, nu nimic…e ceva deosebit ***

O zi de miercuri, mijlocul saptamanii, nimic deosebit, pe nicaieri, mai putin in Ghencea – Apulum Alba-Iulia venise in Templul Fotbalului Romanesc sa isi incerce sansa la Cupa Romaniei. Au sosit plini de sperante iar cei cativa suporteri si-au sustinut echipa pana la final, insa au plecat cu nici mai mult, nici mai putin de doua goluri primite.
Am avut bilet la peluza intai, in nucleul galeriei steliste, iar in timpul meciului m-am simtit ca naratorul intr-o eventuala sceneta a lui Caragiale. In jurul meu, lume multa, lume pestrita, oamenii care venisera sa o vada pe Steaua spulberand echipa transilvaneana, oameni atat de diferiti, care aveau in comun doar iubirea pentru aceeasi echipa.
De cand am intrat pe stadion, ne-am suit cu totii, in picioare, pe scaune si am cantat pentru Steaua, inca inainte de aparitia jucatorilor pe teren. Probabil ca e grozav sa fii fotbalist si sa auzi 10.000 de oameni cum canta si sar ritmat pe scaune, facand stadionul sa rasune ca de tobe de razboi. Atmosfera este formidabila, iar echipa este impinsa de la spate de catre galerie, atunci cand mii de suflete striga: “Suntem pe ei, suntem pe ei, suntem pe mama lor !”
Deoarece aveam loc la peluza si ovationam in continuu, nu prea era vreme sa mananc seminte, iar tanara rromanca, vanzatoare ambulanta nu prea isi gasea clienti printre infocatii din nucleul “Ultras”, nu numai pentru ca mai mult cantam si bateam din palme decat sa rontaim, ci si pentru ca majoritatea venisera cu seminte de acasa. Probabil ca a avut mai mult succes la tribuna a doua unde miscarea microbistilor nu includea batutul din palme si topaitul pe scaune, ca la peluza – cei din tribune mancau seminte la unison, cu aceleasi gesturi regulate, ca niste masini.
Pe scaunul din fata mea statea “fanaticul”, omul care nu a ratat nici un cantec tot timpul meciului, foarte agitat, si-a incurajat echipa pana in ultimul moment, iar la golul doi al Stelei a cazut pe spate (la propriu) de bucurie. Pe scaunul din dreapta statea un bun amic de-al meu, acel gen de persoana care venise doar sa vada meciul, sa vada echipa cum joaca, foarte potolit, mereu cu ochii pe balon, a scandat numai de cateva ori. Undeva in spatele meu, statea un microbist batran, el era omul cu statisticile, suporter al Stelei de multa vreme, isi adusese nepotul la meci, probabil pentru a face un stelist si din el. Batranul cunostea multe cifre importante pentru echipa si vorbea cu o siguranta nemaintalnita despre cate goluri a marcat fiecare, in ce sezon, cate pase de gol a dat, cine ce greseli a facut si unde sau care jucator, de la ce echipa a venit si cat de bine a jucat acolo, de parca ar fi avut la indemana cea mai complexa baza de date. Cel mai impresionant caracter era totusi un microbist de aproximativ 30 de ani, care statea in stanga mea, dincolo de interval. La inceput am crezut ca e retardat – nu se misca prea coordonat, iar prietenul lui cu care venise, l-a ajutat sa se urce pe scaun. Se uita inspre teren, dar nu era cu ochii pe balon, de fapt, ochii lui sticlosi nu urmareau nimic si parea foarte aiurit, in pozitia lui cu palmele mereu gata de aplaudat, niciodata pe langa corp. La fel ca si tipul care statea in fata mea, a cantat tot timpul, doar ca era cuprins de fanatism atunci cand se scanda “Steluta noastra are sufletul curat, nu ca Dinamo spurcat”. Nu se stie de ce, dar aceste doua versuri pur si simplu il inebuneau si il faceau sa se agite mai tare decat seful galeriei. La pauza, ne-am asezat cu totii pe spatarele scaunelor, si cel pe care il crezusem retardat si-a aprins o tigara si a vorbit cu cineva pe mobil. Atunci m-am uitat cu mai multa atentie la el, de fapt, chiar ma holbam; el nu a remarcat asta iar eu mi-am dat seama ca acel om, mare fan al Stelei, intr-un tricou cu “Oprita” scris pe spate, era de fapt orb. Nu vedea nimic – nu a stiut de ce scandeaza ceilalti “Nicolita ! Nicolita! Nicolita!” dar nu a ezitat sa strige si el. Era acolo, la meci si incuraja echipa, insa pierdea totul. La golul al doilea al Stelei, golul victoriei, tribuna a sarit in aer, fiecare se bucura in felul lui, uralele facand Ghencea sa rasune. El, suporterul orb, nu a scos nici un sunet, doar a zambit si a aplaudat, dupa care pe fata lui s-a citit o tristete mare, tristetea de a simti victoria dar de a nu putea sa o vada. Era acolo, iar Cristocea daduse un gol frumos, dar el nu l-a vazut…si totusi era atat de aproape… m-am tot intrebat – de ce a venit pe stadion, daca nu vede nimic ? Ochii lui caprui foarte bulbucati ma faceau sa cred ca nu a zarit ceva vreodata, totusi, nu cred ca poti deveni microbist fara sa vezi un meci – oare vazuse vreodata ? Fuma, din nou… de ce fuma ? Cum de s-a apucat de fumat, el, daca se nascuse nevazator ? Dar poate ca ma inselam… era doar un om caruia ii fusese luata bucuria vazului, doar ca, si asa, nu s-a putut desparti de echipa pe care o iubea atat .
Oarecum rascolit de prezenta acestui suporter deosebit, m-am bucurat foarte tare aproape de sfarsitul meciului, cand doua namile l-au intrebat daca s-a luat cineva de el, si ca sa se asigure, au discutat si cu cei din jur aceeasi problema, lasand sa se inteleaga cum ca daca se ia cineva de suporterul orb, o s-o pateasca cu ei. Era un cunoscut al peluzei, microbistii il cunosteau, il stimau si il protejau – el era un suporter adevarat.