Home*** Că tot n-am mai scos nimic de natură filozofică de ceva vreme, voi împărtăşi nişte concluzii pe care le-am tras acum ceva vreme în tramvai. Eu nu am mp3 player şi când merg pe undeva, mintea fuge pe ogoare, în loc să fie bruiată 
***
Pentru început vom porni de la nişte premise de la care pleacă si Schopenhauer, pentru a demonstra alte idei.
1. „In regnul vegetal nu exista sensibilitate si nici durere. Durerea apare in forme incipiente la animalele inferioare. Chiar si la insecte, facultatea de a simti este foarte redusa”
2. „Sa trecem in revista regnul animal, sa contemplam nesfirsita varietate a formelor, perfectiunea structurilor si mecanismelor, continua risipa de putere, iscusinta si inteligenta in activitatea utila fiecarei fiinte in ciclul sau de viata riguros determinat. Astfel, la colectivitatile de insecte organizarea muncii atinge perfectiunea, sfidind omul in orice activitate manageriala. Si, totusi, viata celei mai mari parti a colectivitatii este o munca continua, menita sa pregateasca nutrimentul si habitaclul semintei sale, care nu intra in viata decit pentru a reincepe aceeasi munca.”
Ambele sunt adevăruri de netăgăduit, de aceea vom începe de la ele. Aşadar, din prima rezultă că odată cu creşterea sensibilităţii senzoriale şi a intelectului, apar noi forme de plăcere şi noi forme de durere. De aici putem prelungi ideea şi referindu-ne la oameni putem spune că toţi simţim durererile şi plăcerile fizice în moduri similare, să nu spunem chiar identice. Dacă partea asta a fost simplă, să ne gândim că senzorii noştri psihici diferă foarte mult de la persoană la persoană şi luând în seamă faptul că unii au o capacitate intelctuală mult mai dezvoltată decât alţii ajungem la conluzia că senzorii unora sunt mai “blegi” (recunosc că nu e cel mai fericit termen) decât ai altora, şi evident mă refer la senzorii care simt plăcerea sau durerea psihică.
De aici este lesne să deducem că unii oameni, cei cu o capacitate intelectuală sporită sunt capabili de trăiri de care cei cu un intelect mai slab nu sunt. Aşadar, pentru a vulgariza teoria, mă voi referi la arta modernă – acolo unde un muncitor şantierist vede o îngrămădire de puncte, care formeză un cerc, mai apropiate, mai dense şi mai violent pictate spre centru, efectul fiind invers spre exterior, un om de carte poate percepe adevărata expresie din spatele punctelor îngrămădite. (în cazul de faţă fiind vorba despre o bătălie).
Analizând şi cealaltă latură a capacităţii senzoriale dezvoltate, este la îndemână să concluzionăm că o dată cu perceperea anumitor plăceri altfel inaccesibile, apar şi noi dureri, desigur. Este un lucru cunoscut şi deja banal că oamenii inteligenţi sunt cei care suferă depresii, angoase etc, faţă de ceilalţi care trec prin viaţă într-un mod mai superficial, fără a-şi face anumite probleme sau a-şi pune anumite întrebări. Iar expresia “Artiştii trebuie să sufere” deşi foarte veche, va fi mereu adevărată, întrucât capacitatea de a suferi atestă şi capacitatea de a percepe lucruri extraordinare ori lucruri simple în mod inedit.
Comparând oamenii cu regnul animal, ajungem la ideea următoare: în cazul necuvântătoarelor cele mai bune exemplare ale speciei au ca roluri primare conducerea şi procrearea, în timp ce în cazul oamenilor exemplarele de vârf sunt fiinţe care suferă mai mult decât exemplarele inferioare.
Culmea, exemplarele alpha ale omenirii se ocupă cu egalizarea percepţiilor, aşadar, dacă oamenii de artă caută sa insufle unui public senzaţii înălţătoare, specimenele cu putere politică au capacitatea de a împărţi durere în stânga şi în dreapta prin intermediul războaielor.
Trist, dar adevărat, oamenii îşi induc singuri mai multă suferinţă decăt plăcere. De-alungul secolelor mijloacele de a ne autodistruge au progresat şi s-au diversificat enorm, în timp ce mijloacele plăcutului au rămas aceleaşi, ba chiar au apărut aşa-zisele dulci autodistrugeri, adică tutunul şi drogurile.
Tot ce am făcut de la începutul istoriei şi până acum a fost să incercăm să ucidem căt mai mult, să cauzăm cât mai multă durere, să călcăm totul în picioare, să strivim corola de minuni a lumii, dacă preferaţi expresia asta.
Dacă asta am făcut în mod mai mult sau mai puţin conştient până acum, la fel cum animalele fac totul pentru continuitatea speciei, probabil că asta este în sângele nostru.
Privind situaţia printr-o prismă cosmogonică, ontosul a fost creat ca un agent al perpetuării creaţiei. Oamenii sunt superiori animalelor şi plantelor, de aceea scopul nostru este superior scopului lor. Dacă în cazul ultimelor două scopul existenţei este asigurarea continuităţii proprii, al oamenilor este mai presus, fiind vorba de facerea posibilă a creaţiei.
Ajungem spre final şi cred că unii dintre voi deja bănuiesc spre ce mă îndrept, şi anume faptul că pentru ca ceva nou să fie creat e nevoie de nimic. Distrugerea cauzată de oameni este generatoare de nimic. Ca să fiu un pic mai plastic, un artist, pentru a crea are nevoie de un canvas gol, deci noi, oamenii, în frenezia nimicitoare garantată de avansul tehnologic nu facem altceva decât să ne împlinim menirea. Ca o concluzie amuzantă, ecologiştii sunt cei care ne trag în jos, pe noi, restul.
Aşadar, iată cum existăm doar ca o gumă de şters, ca un burete umed şi nimic mai mult, autodistrugerea – scopul vieţii. Quod erat demonstrandum.
