Bucureştiul e un oraş mare. E şi capitala. E jegos. Şi aglomerat. Plin de idioţi pe care îi condamnăm sau imităm sau mai rău, amândouă. E plin de piţipoance după care nu recunoaştem că am întors capul. E plin de grafuri, de artişti incognito şi de bodegi cu muzică bună. E un oraş cu mulţi oameni – procentual, sunt la fel de multţi imbecili şi distruşi ca în orice altă aşezare, atâta că, numeric, 10% din Bucureşti înseamnă cât 100% din alt oraş. E oraşul lipsei de timp şi al hardcore-iştilor, şi nu mă refer la rockeri. Are multe lucruri mişto, dar e şi plin de repetiţii.

Bucureştiul e un oraş mare. E şi capitala. E jegos. Şi aglomerat. Plin de idioţi pe care îi condamnăm sau imităm sau mai rău, amândouă. E plin de piţipoance după care nu recunoaştem că am întors capul. E plin de grafuri, de artişti incognito şi de bodegi cu muzică bună. E un oraş cu mulţi oameni – procentual, sunt la fel de multţi imbecili şi distruşi ca în orice altă aşezare, atâta că, numeric, 10% din Bucureşti înseamnă cât 100% din alt oraş. E oraşul lipsei de timp şi al hardcore-iştilor, şi nu mă refer la rockeri. Are multe lucruri mişto, dar e şi plin de repetiţii.

Bucureştiul e un oraş mare. E şi capitala. E jegos. Şi aglomerat. Plin de idioţi pe care îi condamnăm sau imităm sau mai rău, amândouă. E plin de piţipoance după care nu recunoaştem că am întors capul. E plin de grafuri, de artişti incognito şi de bodegi cu muzică bună. E un oraş cu mulţi oameni – procentual, sunt la fel de multţi imbecili şi distruşi ca în orice altă aşezare, atâta că, numeric, 10% din Bucureşti înseamnă cât 100% din alt oraş. E oraşul lipsei de timp şi al hardcore-iştilor, şi nu mă refer la rockeri. Are multe lucruri mişto, dar e şi plin de repetiţii.

Bucureştiul e un oraş mare. E şi capitala. E jegos. Şi aglomerat. Plin de idioţi pe care îi condamnăm sau imităm sau mai rău, amândouă. E plin de piţipoance după care nu recunoaştem că am întors capul. E plin de grafuri, de artişti incognito şi de bodegi cu muzică bună. E un oraş cu mulţi oameni – procentual, sunt la fel de multţi imbecili şi distruşi ca în orice altă aşezare, atâta că, numeric, 10% din Bucureşti înseamnă cât 100% din alt oraş. E oraşul lipsei de timp şi al hardcore-iştilor, şi nu mă refer la rockeri. Are multe lucruri mişto, dar e şi plin de repetiţii.

Bucureştiul e un oraş mare. E şi capitala. E jegos. Şi aglomerat. Plin de idioţi pe care îi condamnăm sau imităm sau mai rău, amândouă. E plin de piţipoance după care nu recunoaştem că am întors capul. E plin de grafuri, de artişti incognito şi de bodegi cu muzică bună. E un oraş cu mulţi oameni – procentual, sunt la fel de multţi imbecili şi distruşi ca în orice altă aşezare, atâta că, numeric, 10% din Bucureşti înseamnă cât 100% din alt oraş. E oraşul lipsei de timp şi al hardcore-iştilor, şi nu mă refer la rockeri. Are multe lucruri mişto, dar e şi plin de repetiţii.

Şi aşa repetitiv şi nasol cum e el, nouă ne place, fiindcă e al nostru.

*** Maimuţele din căcat de liliac. Dap. Au fost la noi… trebea sa mă simt şi io de o recenzie ***

Ajung cu puţin înainte să înceapă. Lume pestriţă. Rockeri şi restu. Câţiva cocalari rătăciţi, că, deh, era concert gratis. Unu exclamă: „Bă, frate, să mor io, da e plin de rockeri p-aicea!”. Să moară mă-ta! Şi la ce te aşteptai? La Guţă să facă crowd-surfing? Era bine, că era interzis surfingu şi îl snopea garda!

Aglomeraţie la intrare, agentu de la BGS mă controlează superficial – puteam să ascund lejer un briceag în cur. Asta afară de bâta cu ţepi pe care o car mai mereu în chiloţi.

Ajung în mulţime cam pe la al treilea cântec. Iată impresiile mele:

Cântecu 3: dâgî-dâgî-dâgî-dâgî-dâgî-dâgî-dâgî-oooooooooo-dâgî-dâgî-dâgî-dâgî-dâgî-dâgî-dâgî-ooooo—o-o-o-o-o-o-ooooo-dâgî-dâgî-dâgî-dâgî-dâgî-dâgî-dâg!

Cântecu 4: tadadadatatatatatatata-raaaaaargh-tadadadatatatatatatata-raaaaaaa-a-a-a-a-tadadadatatatatatatata (ăsta a fost mai scurt)

Cântecu 5: păpăpăpăbăbăbăbăbăbăăăă-iaaaaaieeeeieeeiiieeeee-ooo-o-o-o-oa-a-a-a-a-păpăpăpăbăbăbăbăbăbăăăă-iaaaaaieeeeieeeiiieeeee-ooo-o-o-o-oa-a-a-a-a-pă-pă-pă-bă

Sonorizarea e horror. Grupu meu se mută mai în faţă, spre a ne întâlni cu alt grup.
Deja încep să disting diverse.

Cântecu 7: o-o-o-o-o-o-ooou-oănciu-nou-dis-şouz-laiv-ăăăăău-ooooooou-dăgă-dăgă-dăgă-dăgă-dăgă-dăg!

Atmosfera e plină de praf. Iarba se găseşte doar în blunturi, nu în parcuri. Pe jos, ţărână. În spate, ţărani. O adunătură de mandrili sifilitici face pogo în spatele meu. Muriţi de inaniţie, ‘raţi aidreacu!
Idioţii reuşesc să ridice praful şi mai tare. Mă abţin să socializez cu ei, după metoda „head meet rock” , nu de alta, dar mi-am dat seama că eu sunt mai puţin decât câţiva. Başca, s-ar ridica şi mai tare praful.

Sunt visul oricărei femei, un pic transpirat şi plin de ţărână – Zoe Petre, ia-mă acum! Ca să vă faceţi idee cât de mult praf era, când am ajuns acasă şi m-am scobit în nas am scos chestii negre. Şi nu, nu erau rămăşiţele bunului meu simţ!

Well, anyway, Sandra (care btw mi se pare distrugătoarea absolută, un Hetfield feminin) face un show tare. Chiar şi cu sonorizarea infectă, vocea ei are putere şi când urlă o dată „raaaaaaa” ţi se scoală diverse. Mişto.

Spre sfârşit, Big in Japan (bighingeăpeaaaaaa, pt cei care au fost acolo) şi Lords of the Boards (maifiiiiitaaaarbăăăărniiiin).

Per total – bravo Guano Apes, muie boilor cu sonorizarea.

*** Poza de mai jos a fost făcută cu imbatabilul meu telefon mobil, în 41, în timp ce vatmanu îi dădea blană pe la Ciurel. Mai jos, ce-a-nţeles Boris (neuronu meu etilist) din toată treaba. ***

Click aici pt varianta si mai mare.

Condiţiile civilizate de călătorie depind şi de călători! – să moarăăă mă-ta? Păi eu ce să fac daca e plin de cocardiţi şi de ruine antropomorfe?

Nu-i deranja pe cei de lângă tine! – cam greu, că faţa mea provoacă avort spontan la veveriţa africană şi câteva specii de lemurieni şi tapiri!

Împreuna pentru un transport civilizat! – mai degrabă “împreună pentru un transport transpirat!”

Cât despre desene… nimic mai simplu, de la stânga la dreapta:

N-ai voie să urli în megafon, în tramvai! Ce dracu să fac eu cu un megafon, când eu urlu suficient de tare şi aşa?

N-ai voie să mânânci îngheţată la cornet când porţi şapcă! Asta mi se pare de bun simţ, că nu ştii cum pune o frână şi bagi cozorocu-n îngheţată!

N-ai voie să asculţi muzică la playere negre. Asta mi se pare aberantă şi nu o înţeleg, oricum nu ascult nimic în căşti că îmi cânt destul de tare, cât să se bucure şi restu…

N-ai voie cu floricele de la MoviePlex şi cu figură gravă simultan. Sau poate că nu ai voie să faci figură gravă dacă te îneci cu floricele. Oricum e o tâmpenie să haleşti floricele în tramvai, că o să îţi ceară toţi terminaţii…

Ultima e beton. Nu ai voie sa urli ţinând telefonu la ureche, nu de alta, dar urlând vei atrage atenţia şi poate chiar te sună cineva atunci când încerci să te dai ştab şi te faci de rahan…

Cam atât pentru seara asta, fiţi cilivizaţi, rogu-vă!

*** Dragelor şi dragilor, după ani şi ani de suferinţă, în sfârşit, eforturile mele scriitoriceşti au fost răsplătite şi, bineînteles, prezenţa divină s-a făcut şi ea simţită! Detaliile urmează. ***

După cum unii dintre voi deja ştiu, sunt un bucureştean nemernic, născut şi crescut în capitală, mai exact spre periferia ei. Ce legătură are asta cu orice? Păi, am participat la concursul de creaţie de pe povestind-bucurestiul.org (organizat de ONG-ul Epsilon3) şi am luat un premiu scriitoricesc, pentru opera mea.

Premierea a avut loc ieri seară, în Cafe Lente, iar eu n-aveam nicio treabă, m-am dus şleampăt, fără discurs, în stilul caracteristic. Premiul mi-a fost înmânat de către tovarăşa Adina Popescu, de la Dilema Veche, iar în momentul când mi-a spus “din partea juriului, pentru autenticitate” m-am fleoşcăit de tot. Am primit un pacheţel în care putea să fie şi C4 sau supă la plic, că oricum nu mai conta – adevăratul câştig a fost aprecierea pe care am primit-o din partea unor oameni mai deştepţi decât mine. Sunt un Dumii foarte fericit

Din păcate nu am fost şi favoritul publicului, am fost doar pe locul 2 la numărul de voturi, eh, asta e, nu le poţi avea pe toate

Da, frate… mi-au zis că sunt autentic… da mi-am revenit rapid din fleoşcăială, că sala se aştepta la un discurs, iar oamenii din ea la fel, aşa că am spus 2 fraze, toată lumea a râs şi eu m-am dus la locul meu.

Evident, povestea nu se termină aici. Incă de la începutul premierii ardeam de nerăbdare să văd toaleta localului, asa că de îndată ce s-a terminat cu premiile, am decis să îmi satisfac această năvalnică pornire. În drum spre locul sacru m-am întâlnit cu două foste colege de facultate, iar în budă m-am întâlnit cu un tip dubios. Ştiam că am succes şi la bărbaţi şi că sunt considerat “Yummy” ,dar ăsta m-a bulversat.

Tocmai ce ieşisem din privată, când dubiosu îmi întinde mâna şi îmi spune că îl cheamă Ştefan. Mă uit la el, mă gândesc că îl fac la bătaie, îi întind mâna şi spun că mă cheamă Alexandru, ceea ce e foarte adevărat. M-a întrebat ce fac eu p-acolo şi i-am explic pe scurt, ca să mă lase în pace, fără prea mult tam-tam. M-a mai întrebat o dată cum mă cheamă şi mi-a spus că şi el scria când era mic, că el a fost bolnav şi a fost la muntele Athos. Aha… I could care less, but it would be very hard! Până să ies m-a mai întrebat încă o dată cum mă cheamă şi m-a binecuvântat cu toată inima. O fi fost îngeru meu păzitor, că semăna un pic cu mine, da’ avea dinţii naşpa şi miroasea a transpirină.

Am plecat de la toaletă şi m-am oprit să le spun ex-colegelor de faza din budă. Ştefan a ieşit şi el şi a venit să se bage în seamă cu ele, le-a a cerut şi o ţigară. ) Ştiam că tipele o să îi frângă inima, aşa că m-am tirat râzând în sinea mea – uhuhuhu! Eeeevil!

Dar scăpasem de el? Wrong! A mai venit o dată la masa mea să mă întrebe din nou cum mă cheamă şi dacă am scris o carte… Probabil una din tipele de la masă s-o fi uitat urât la el, că s-a tirat brusc fără să îi zic nimic. Singur şi bălălău s-a mulţumit să mă privească de la o altă masă, fără să mă mai întrebe cum mă cheamă ))

Of, ce viaţă!

*** Club Bară este locul unde ne-am petrecut adolescenţa, unde şi alţii şi-o vor petrece. Este un loc de întâlniri, distracţie, momente importante, beţie, prietenie şi multe altele. ***

Un colţ de bloc, un perete cu graffiti şi o bară de bătut covoarele. Ăsta e clubul. Are 2 zone, zona VIP, adică bara, pe care pot sta până la 4 persoane şi zona normală care oferă locuri confortabile pe jos, blocul fiind un spătar de excepţie.

Scuipăm seminţe pe jos şi înfundăm bara cu ambalaje. Când nu avem seminţe doar scuipăm, până facem nişte băltoace dizgraţioase. De obicei avem căteva sticle de cola sau de bere pe care le poştim fără niciun fel de reţinere. Cum unii fac sharing de fişiere noi facem sharing de bere la PET, asta ne leagă mai mult decât orice.

Club Bară este locul unde o să auzi: “Bă, ia scoateţi măruntu, că strângem bani de ţigări!” sau “Bă, tirează şi tu berea aia că trece garda!”. Suntem mereu puşi pe caterincă şi când nebunu din blocu de vizavi aruncă după noi cu cartofi, îi cerem şi ulei, să îi prăjim.

Club Bară este un loc al socializării, unde toată lumea se împrieteneşte cu toată lumea, iar uneori vine chiar şi garda să se bage în seamă, cu un “ASL PLS”.

Quintesenţa vieţii de cartier este “Nu contează ce, ci cu cine!” – nu tot timpul ai bani să bei trei beri în oraş, da’ mereu o să ai suficiente resurse pentru o seară la Club Bară. Pentru că la colţul blocului ne simţim bine datorită nouă, nu datorită unor factori externi, reci şi materiali.

Pentru noi s-au scris versurile astea.

*

Povestea a aparut si aici, unde poate fi votata.

*** Ăsta e un post pe tema “Eu cu cine votez?!”, că tot vine vremea sufragiilor şi-a sufrageriilor. Pot să votez cu Ikea? Eu nu sunt prea atent la campaniile electorale, întrucât nu prea mă impersionează cuvintele clasei politice. However…***

Dar votez? Da! Am ratat votatul o singură dată în viaţa mea. De ce mă duc? Pentru că vreau ca ştampila mea să anuleze votul unui manelist fără creier. Aşadar nu contează prea multe chestii. Eu îi votez după faţă. Fie îmi plac, fie nu.

Ce faţă îmi inspiră încredere:

Dacă stăteam în Militari aş fi votat clar cu Gabriel Mutu. Are figură de om inteligent. Constat cu silă că majoritatea candidaţilor au fie feţe de ţărănoi, fie de borfaşi. Hm, nasol. Singuru nostru lider cu faţă potrivită pentru funcţia sa a fost Emil Constantinescu. Părerea mea.

Cine îmi provoacă silă:

Mă scârbeşte Luminiţa Anghel. Nu sunt un moşneag încuiat care să spună “Ce ştie asta să facă!? E doar o cântăreaţă!” daaar…. în lumea noastră puţine lucruri mai sunt pure, iar arta adevărată încă rămâne un simbol al purităţii, zic eu. Luminiţa nu a fost niciodată genul de interpretă care să se frece pentru rating. Acum, dintr-o artistă… să ajungi politician, înseamnă să te auto-corupi, să te strici, să îţi arunci spiritu în groapă şi să pui pământ peste el. Luminiţa, eşti o dezamăgeală!

Elena Udrea:

Bla, bla, puteţi să ziceţi ce vreţi, mie îmi place Elena Udrea. Am văzut-o azi în piaţă Era foarte stylish, în ţoale de firmă, machiată light, cu o prezenţă puternică. Cred că e genu meu de femeie. Azi am observat o Elenă Udrea foarte virulentă şi dihotomică. E admirabil că o femeie care arată atât de bine n-o suge aiurea de la un bogătan, ci e foarte agitată în a face politică, zonă în care chiar nu poţi face mare brânză cu aspectul fizic, cred eu. Oamenii politici sunt prea perverşi că să fie duşi de nas cu o muie. Deci da.

Aşadar, dacă stau şi mă uit in CV-urile lor şi văd că niciunul nu a făcut facultate de stat sau mă uit la TV şi văd campaniile, mi se face greaţă şi nu mai votez. Aşa, mă uit şi eu după ce feţe au şi dau cu ştampila. Idiotum ex machina. Dixit.

*** Ăsta este un post despre ce-am făcut eu aseară. Ştiu. Foarte interesant. ***

Aseară am fost la Andrew Jones, în Club Fabrica. Sunt sigur că nu sună a cine ştie ce, dar a fost un eveniment unic în România – artă digitală live. Am intrat pe gratis, că bodyguardu chiar şi beat şi-a dat seama că suntem nişte ţărani pocniţi şi ne-a lăsat sa intrăm fără să plătim. În club, un DJ mixa un minimal-techno prea dubios de ascultat fără Ionel Mergătoru, iar tovarăşu Andrew Jones lucra pe un Mac ceva artistic.

Noi, cei din public, puteam vizualiza o proiecţie a ceea ce lucra artistul. Desigur, partea cea mai interesantă era că proiecţia nu reprezenta întreaga suprafaţă a monitorului, ci doar o parte zoomată la maxim, în care artistul lucra… lucru de care ne-am dat seama abia la sfârşit. De asemenea, imaginea era constant rotita de proiector astfel încât tot ce puteau percepe minţile noastre erau nişte gândaci storciţi în mod dubios.

În sală se aflau, în mare parte, fie artişti, fie oameni care au legătură cu arta în vreun fel sau altul, cred că 90% veniseră pentru Andrew Jones, nicidecum pentru MRV sau Haute Culture care au mixat. Cert e că ne uitam foarte mulţi în mod tălâmb la ce făcea ăla acolo şi ne ziceam că asemenea efecte ştie şi winampu nostru să facă. Tzeapă – suntem nişte ţărani cocliţi care nu au nicio treabă cu perspectiva.

Foarte plictisit de muzica total anti-dumi şi arta din care nu înţelegeam nimica, am început să mă holbez pe pereţi şi am observat că ăia aveau sistemu de ventilaţie învelit în staniol şi m-am gândit că o fi făcut din ciocolată. )) Yumm! Da marmota unde e?

Cert e că finishu ne-a terminat pe toţi. Am văzut cum fiecare gândac storcit era de fapt o umbră, un fir de păr, ceva! Pe mine, unu, m-a lăsat paf. Chiar nu îmi pare rău… ah, stai, că am intrat pe gratis ))

Vedeţi pozele: artă digitală – artă digitală – artă digitală – artă digitală

*** Bucureştiul e mai plin de surprize decât Andreea Marin, iar ceea ce veţi vedea mai jos vine direct din Rahova – Sebastian***

Vă prezint măcelăria “La Bia” sau poate că e “LaBia”:

Dacă daţi click aici o să vedeţi şi un plan mai larg.
Hm, eu nu aş intra acolo să iau nimic, dar îmi imaginez 2 babe:

- Am fost LaBia să iau cârnaţi!
- Am auzit că sunt mai ieftini decât la baieţii din piaţă…
- Da, Leano, are LaBia nişte cârnaţi numa buni şi nici nu sunt tari ca la baieţii din piaţă, că noi suntem bătrâne si nu mai putem cârnaţi din aştia tarii…
- Da or avea şi ouă LaBia?
- Cârnaţi, ouă, lapte, LaBia găsesşti de toate!

Păi dacă trece o mămicuţă cu copilu şi le aude p-astea, nu îşi blesteamă zilele?

Morala poveştii este: Purtaţi şosete! Sunt bune!

***Mereu am ras de altii, chiar si de aia vai viata lor. Si stiu ca am sa ard in iad, ca in melodia aia, dar nu ma pot abtine. Unele lucruri sunt mult prea amuzante. Astazi, aurolacii ***

Nu stiu cum or fi sau cati or fi in alte orase, dar in Bucuresti sunt multi, frate, multi aidreacu. Nu cat manelistii, dar suficienti.

Acum ceva vreme eram cu un prieten si stateam pe o bordura in piata, plictisiti. Ii zic sa ne mutam pe o banca pe langa strada ca poate vedem vreun aurolac sa radem de el si sa ne bata. Zis si facut, ne mutam, iar aurolacul de serviciu nu intarzie sa apara. Bineinteles, vai viata lui, neras si sictirit. Avea o fata de “mama, ce m-as uita la un film porno, da n-am televizor”.

Am facut un pic caterinca, poate un pic mai tare decat trebuia, aurolacul nu s-a simtit, si-a vazut de treaba lui, cautand comori culinare prin cosurile de gunoi. Bine ca n-a gasit nimic de mancare, ca poate ii venea forta si ne batea. )

Si chiar ma intrebam cum dracu fac oamenii astia de ajung asa. De ce nu muncesc ca femei se serviciu, menajere sau ingrijitoare de vreun fel si sa stea cu chirie? Ah, da, pentru ca majoritatea sunt barbati. La dracu, ce viata nedreapta! Totusi, cred cu tarie, ca in caz de razboi urban, aurolacii sunt cei cu cea mai mare sansa de supravieturire, ca in viata lor se schimba doar fundalul sonor. Deci, iata ca suflatul in punga intareste caracterul, vorba aia! Ceea ce nu te omoara, pana la urma te va ucide… pardon, te face mai puternic

Sa jubilam.Iata cum ar fi o zi din viata mea, daca as fi aurolac.

05:00 – primul claxon. Injuraturi.
(cand vrea pula mea):30 – trezirea. Tara de cacat, prosti boscheti mai produce!
12:00 – ma cert cu un caine pe un covrig. Ale dreacu babe nu-si mai fac datoria sa hraneasca potaile…
12:07 – castig covrigul. Ce-i al meu e pus deoparte.
12:15 – am gasit pe jos o sticla pe jumate goala de cola. Of, e cancerigena
12:30 – m-am suit in autobuz. Imputit oameni, cersit. Tipu care de obicei dadea 10 mii a dat doar o mie, ca il are pe fi-su in facultate. Aldreacu, il tine pe banii mei!
12:45 – am dat peste un rocker mai nespalat si i-am donat banii pentru sapun. Hei, aurolacii fac si fapte bune!
13:00-14:30 – cersit intensiv, strans bani de tutun. De ce oare toti cred ca strang bani de bautura?
14:45 – iau masa in oras, covrig + cola + un pachet de Kent lung. Faptul ca sunt aurolac nu inseamna ca vreau sa imi distrug plamanii cu tigari proaste.

15:15 – ma intalnesc in parc cu alti aurolaci. Mergem in canal, suflam in punga. Ce viata de cacat am, da tot nu ma tai pe vene… Emo tampiti!
16:00 – pe jumatate lucid. Teava de apa calda se sparge si ne improasca. Stati linistiti, nu se opareste nimeni, apa e rece.
16:07 – desi apa e cum e, decid sa imi fac acum baia bicentenara. Nu se stie cand mai dau peste asemenea noroc. Ceilalti aurolaci tin de 6 la capacul canalului.
16:15 – apare un gabor. Aurolacii il trimit la plimbare, ca nu mai are loc si el.
16:30 – termin baia. Descopar ca in zona inghinala mi-au aparut niste ciuperci. Partea buna e ca sunt comestibile.

17:00 – ii salut pe aurolaci si le urez sa fie iubiti. Plec sa mai gasesc ceva de mancare.
17:15 – intr-un cos de gunoi dau peste o merdenea pe jumatate mancata. Ma bat pe ea cu doi pensionari. Castig din nou, ce zi glorioasa!
17:30 – plimbandu-ma prin parc contemplativ gasesc si o punga de floricele aproape neatinsa. Doamne, ce noroc! O iau si bag in mine.
17:45 – ale dreacu floricele sarate! Acuma mi-e sete si tasnitoarea nu functioneaza. Vad un copil cu o cola in mana, sunt tentat sa i-o fur, dar mai bine am grija de sanatatea mea!
18:00 – sunt plictisit.

18:01-19:00 – ma uit la oameni cum trec, ma stramb la copii si incep deja sa put.
19:15 – incerc sa imi gasesc un loc de innoptat in seara asta. M-am saturat de tufisurile de langa gard, cred ca ma mut in alea de la sahisti
19:20 – ajung la hotel “Clorofila” si ma cazez, chiar si fara rezervare.

19:25 – nu pot sa adorm. Niste manelisti nenorociti ma bruiaza cu mizerii de pe telefonu mobil. Tara de cacat!
19:30 – incepe ploaia. Trag niste cartoane peste mine.
20:00 – manelistii pleaca. Adorm. E greu.

*** Ieri am fost cu Cretzu la Hard Rock sa bagam o pizza si-o bere. La dracu, ma doare un dinte, nu pot sa beau nimic rece! Tristete, depresie, astea. Cand plecam de acolo reluam o discutie negativista care bantuie mereu conversatiile noastre. ***

Cretzu e de parere ca 87,8% din populatie trebuie impuscata si crede ca Romania este o tara de cacat.Oh,nu! Ieri ziceam ca nimeni nu misca nimic, decat in anul electoral, ca au pus astia trandafiri si ca au facut fantana arteziana acu, da 3 ani nici macar o pula arteziana, nimic…

Ma uit imprejur si observ ca pe jos e un jeg teribil si zic ca imi doresc sa am masina, doar de dragu de a nu ma mai murdari atat de des pe incaltari. La naiba, ma uitam ce fantana naspa au facut astia si incep sa critic si alte aspecte de Bucuresti, inclusiv modul haladit in care arata copacii, plantati aiurea fara nici un rost.

Eu: Uite, cuaie, cum au pus si astia copacii! Uite-un brad, uite-un tei, uite-o salcie, uite…
Cretzu: Uite un copil care se caca!

Intr-adevar, era un copchil cacacios pe marginea drumului. Ma miram eu cum dracu se face ca am scapat de maidanezi, da tot e plina strada de cacati! Asta e tot un blestem al apometrelor… ce nu face omu, ca sa nu traga apa!

In Evul Mediu existau niste insi a caror singura slujba era de a strange cacatul de pe strazi si a-l arunca in alte parti. La noi e mai rau acuma.