*** Despre existenţă inutilă ***
A doua seară în oraş săptămâna asta, dau tot de tipul de ieri. Poartă aceleaşi haine, probabil e uniforma de băut. De necrezut – după starea în care era ieri nu îmi imaginam că va mai face asta şi azi.
Dar se pare că m-am înselat: cară trei pahare. Lichidul incolor sigur nu e apă, iar la gin se pune şi lămâie… deci e iar tărie, vodka tonică, dar de data asta nu e singur. Are un mers urât, noroc că nu trebuie să meargă prea mult; se opreşte la o masă unde mai sunt o femeie şi un pletos.
Vorbesc, beau; reuşeşte să îşi smulgă un zâmbet. Pletosul nu are nimic special, ea pare o tipă draguţă. Are ceva deosebit şi o atitudine prea sfioasă ca să fie reală pentru barul ăsta şi compania ei. Se privesc stupid ca nişte copii, nu vorbesc mult, ea îşi freacă piciorul de al lui, pletosul pare în plus. Ah, da, femeile si baieţii răi, ştiu, ştiu…
Nu îmi pot imagina apropierea lor, totuşi se pare că el, ratatul, şi-a imaginat-o, întrucât dupa ce-a plecat pletosul la toaletă s-a întins spre ea. În sfârşit, un pic de logică apare în peisaj, când ea îl refuză şi mă bucur în sufletul meu. Hah! Dar imediat îmi vine o întrebare în minte – de ce să amăgeşti un tip care oricum e vai de el? Unde e provocarea? Şi mai vine una– oare a fost ceva ,cândva de capul lui?
Pletosul se întoarce şi văd cum se uită la ea, cum se uită la el şi devine evident că îl priveşte pe ratat ca pe un rival – probabil că se subestimează teribil. Ea doar se joacă, ulterior flirtează cu un picol, în tip ce pletosul încleştează fălcile. Celălalt s-a prins şi îşi vede de vodka lui. Ştie că dimineaţa îi va aduce o nouă cafea fierbinte şi bea până la fund. Pe altădată, realitate!
Home