*** Ăsta e un post legat de ce nu știu despre căsătorie, un post plin de întrebări. de incertitudini șamd. Nu aștept răspunsuri perfecte, vreau păreri, asta dacă aveți vocabule prin buzunare, desigur. ***

Mie îmi place firmamentul nocturn, înstelat, îmi place să îl privesc cu ochiul liber. Îmi place să mă uit la norii noptii cum se preling in jurul lunii, ca niste degete puternice pe conturul unui sân rotund. Îmi place să stau cu picioarele bine înfipte în pământ și cu capul în nori. Mi-ar fi plăcut și o gagică frumos mirositoare care să stea cu capul pe umărul meu, în momentul ăla.

Mnoah, și, evident, îmi place să meditez. Și cum stăteam eu acu câteva zile si faceam ce am scris in paragrafu anterior, mă gândeam (cu sentimente mixte) la căsătorie. Și îmi vine întrebarea:

Ce ar trebui să fie căsătoria?

Adică, la ce să te aștepți? Ce tre să faci cu ea? Cum o folosești? Cum te folosește ea (căsătoria) pe tine? Ce trebuie să faci în ea și ce nu? Ce e mit și ce e realitate? Ce e bine, ce e rău? Care e pactul, de fapt?

Dexu definește mariaju ca “uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii”. Vai, mersi!

Nu va zic ce spunea Socrate despre casatorie, ca iar ziceti ca is misogin. Dar, revin, ce ar trebui să fie? Și nu mă refer la primii ani, că ăia îs cam ca o relație mai lungă, doar că ai o hârțoagă în plus. Casatoria, in the long run – ce dracu e?!

Toți suntem futuți în cur și le avem pe ale noastre, toți ne enervăm. Omul nu este un animal fidel. Lapte și miere nu curge nicăieri. Deci, care e realitatea? Așa cu liniuțe, cu idei principale, ca la română în a treia.

Mi se pare de-a dreptul jenant ca în 2009 căsătoria este încă un mister pentru mare parte a speciei noastre. Am mai zis eu că ne trebuie un codex al umanității. O să murim dreacu o specie proastă. Nu ne cunoaștem nici pe noi, dar încercăm spațiul cu degetul. Super!

*** Astăzi – triplu-şoc-mortal. Îmi vedeam de treaba mea la computer şi beam cafea, ocazie cu care vă urez să fiţi iubiţi cum iubesc eu cafeaua. Şi cum duceam eu cana la bot am simtit un miros de parfum feminin. Ăsta a fost primu şoc. De unde dracu venea? M-am uitat la mâna mea şi am observat că nuj cum naiba îmi intrase un pic de săpun sub unghie şi ăla mirosea aşa. Al doilea şoc – de ce săpunu meu banal din piaţă miroase a parfum de femeie? Restul postului e despre al treilea şoc. ***

Intra pe net o prietenă bună cu status că se căsătoreşte. Uit de parfum, de femei etc şi îmi dau seama că am sufcienţi cunoscuţi mai mici decât mine sau de aceeaşi vârstă care se gândesc serios la căsătorie. Ce-aveţi fraţilor – prea multă… ce? Că nu îmi dau seama ce ar trebui să faci în exces ca să vrei sa te căsătoreşti…

Însurat e niţel mai bine ca spânzurat. OK, înţeleg că unii vor stabilitate and all that crap, dar de ce la 20 de ani? Cea mai tare chestie pe care am auzit-o, venea de la o tipă cu o relaţie de durată şi o vărstă prea fragedă pt măritiş. A spus: “X este foarte tare, dar l-am cunoscut prea devreme” Ding-ding – 100 de puncte!

Bine, e foarte adevărat ca eu sunt Mister „Fucked-up-relationship” şi Mister „I’ll-steal-your-girlfriend-or-fiancee” ,iar eu mai degraba cred in Dumnezeu, decât în fidelitate. Nu m-aş prinde că o gagică e perfectă pt căsătorie nici dacă ar scrie în presă. Plus că femeile sunt atât de mişto încât nu ştiu cum pot unii să iubească numai una. )

Acum, lăsând la o parte caterinca, ce îi face pe oameni să îşi dorească însurătoarea? Şi la 20 de ani! Păi acum ceva vreme discutam cu cineva care spunea că vrea să se vadă odată casătorit, cu o maşina, o casă si nişte bani în bancă. M-a întrebat cum mă văd la 30 de ani – la vârsta aia eu vreau să desenez mai bine şi doar atât am ca plan. O fi de rău, habar n-am. Poate mă vedeţi şi pe mine peste 2 luni că zic de însurătoare… yeah, right ))

Mie mi se pare că ce e mişto se termină la căsătorie, asta daca într-adevăr îţi respecti partenerul. O vorbă din bătrâni spunea ca însurătoarea e bucurie pulii şi belea capului. Asta pentru bărbaţi, la femei nuj cum o fi ))

Later edit: ăsta nu e un post în care mă iau de nişte oameni şi de fericirea lor, ci un post în care zic: “chestia asta mă sperie!”

*** Cu siguranta ca multe dintre dumneavostra, superbele mele cititoare ati fost deja cerute in casatorie de diversi fraieri, insa la noi, la baieti, treaba sta altfel. Ma rog, mai putin la mine, care sunt mai ciudat… ***

Tin sa va dezamagesc, intrucat la pollul anterior cei mai multi au votat ca as fi fost cerut in casatorie de o plosnita sau de un gay, insa chiar e vorba de o femeie. Acuma, sa va zic cum vine treaba…

Poate ca va aduceti voi aminte ca acum ceva vreme o tanara speranta a scenei muzicale romanesti mi-a cerut ajutorul, in a-si construi o cariera in lumea manelelor. In caz ca nu va amintiti, cititi asta.

Dupa ce am avut acea interesanta discutie din linkul de mai sus, dragul de mine i-a dat fetei numarul lui Nicolae Gutza si al impresarului acestuia, un anume domn Stefan. Si-a tot incercat fata sansele, insa regele manelelor nu parea sa raspunda la telefon. Dar stati, asta se intampla in luna decembrie. Pe moment deznadajduita nu a renuntat insa la visul sau si a continuat persuadarea seaca a unei linii telefonice. Abia in ianuarie a reusit sa dea de Gutza care ascultandu-i glasul la telefon i-a si propus rapid o colaborare. Deci, iata dragii mei, ca fata in cauza este o manelista desavarsita, ca sa nu mai vorbesc despre frumusetea-i ravisanta!

La ceva timp dupa aceasta intamplare am fost contactat de stimabila domnisoara prin intermediul Yahoo! Messenger: s-a aratat foarte incantata de faptul ca nu i-am dat tzeapa si ca sunt un om serios. Mi-a spus ca se va ruga pentru mine (fapt care mi-a pricinuit o rara bucurie) si m-a intrebat daca sunt insurat. Am raspuns sovaielnic ca nu sunt nici macar logodit, aducand in discutie ideea ca nu as fi de luat. Fata, plina de bun simt a remarcat rapid cateva calitati ale mele si m-a intrebat daca doresc sa ma “ia ea”, cu alte cuvinte, daca doresc sa ii fiu sot.

Fiind timid si retras de felul meu, nu ma arunc rapid in asemenea lucruri, intrucat desi era promitatoare, nu o cunosteam cu adevarat. Am testat insa, in mod finut, desigur, daca dorintele ei sunt serioase, spunandu-i ca ma ia peste picior, ca ma sicaneaza, insa pretendenta a facut o demonstratie de consecventa, careia i-am raspuns negativ, in usoara melancolie specifica. Staruinta ei m-a lasat neinduplecat, inima-mi slaba nefiind in stare de o asemenea provocare…

Spre sfarsitul discutiei a concluzionat cu o oarecare tristete: “Tu nu pe mine ma vrei…”. Desi unii pot considera acesta un adevar sfasietor, iata ca in mintea mea nu se poate coagula o retea a vrerilor, sunt doar un biet pion in taifunul sortii. Doamne, ai grija de mine!