*** Despre modul in care neplăcutul este manipulativ ***

Eu sunt grafician. Lucrez in marea si frumoasa industrie publicitară. Uneori, cand fac un design serios (fără 10 mii de culori sau fără știu eu ce ilustrații ușor hilare) există o șansă de a auzi replica “E cam comunist – nu e bine” . Cu asta m-am obișnuit deja. Însă recent mi s-a spus să tund barba unui vrăjitor, dintr-o ilustrație, pentru că arată ca Moș Gerilă – și e comunist! Chestia asta m-a frapat. Lăsând la o parte implicațiile socio-politice, atât comuniștii, cât și naziștii aveau niște graficieni extraordinari – în general graficienii de propagandă sunt minți strălucite. Aș vrea eu să pot face o ilustrație comunistă, în adevăratul sens. Așadar, grafica de tip comunist, nu este una slab calitativă, ci doar puternic impregnată de doctrină.

Well, trecănd şi peste asta, în mintea unora, orice care poate avea un pic de legătură cu comunismul este rău. Așadar, orice design comunist este respins. Dar există și reversul medaliei – dacă nu vrei să pari comunist, faci X. Iar cum majoritatea se fereşte de această idee, cu siguranţă va face X.

Foarte interesant de remarcat că oamenii ar face foarte multe, doar să nu le fie aplicată fix eticheta de care se feresc cel mai tare. Oamenii fac foarte multe pentru imaginea lor, poate mai multe decât pentru sine. (îmi vine întrebarea simplă, legată de manipularea imaginii în public – câți preferă să poarte haine largi în loc să slăbească?)

O formă rudimentară de manipulare întâlnită la copii – “N-ai tupeu, dacă nu faci X”. Iar cum e un lucru ştiut că fără tupeu nu poti fi cool, e lesne de înţeles că dacă faci X, eşti cool.

Egală în empirism este şi metoda sefilor de galerie de a agita suporterii, pe modelul “Cine nu sare, cine nu sare, ori e gabor, ori e prost de moare”. Evident, nimeni din galerie nu îşi doreste decesul în urma prostiei, drept pentru care, toată lumea sare. Unii zahăr.

Modul în care individul este perceput de semenii săi are o importanţă majoră, la nivel personal. Aşadar, atacând imaginea unui ins sau, mai bine zis, atacând modul în care un individ consideră ca e perceput – îl poţi manipula cu uşurinţă. Doar cu toţii ne dorim să fim plăcuţi, acceptaţi, iar pe piaţă – să vindem. Şi ne întoarcem la Fereastra lu JoHAri.

Iată cum de-alungul istoriei, fidelitatea femeilor a fost întreţinută prin simpla lor atingere cu vocabulele dizgraţiei. Am mai discutat asta, într-un post anterior, nu revin. În aceeaşi categorie intră şi virtutea bărbaţilor, codul cavaleresc, onoarea nobiliară și multe altele, stabilite pe principiul “ca să fii bărbat adevărat…”

Este facil de remarcat că în anul 2010, femeile sunt mai libere sexual, iar bărbații s-au îndepărtat, atât în aspect cât și în gândire, de tiparul masculin consacrat. Percepând asta ca pe o scăpare de sub gheara manipulării în masă, o putem numi “evoluție”? Sau nu am făcut altceva decât să schimbăm forma de manipulare, lucru care se va remarca abia peste câteva generații?

*** Despre influențele prostiei masculine asupra sexualității feminine și, indirect, asupra propriei fericiri. ***

Ce incerc sa dovedesc – mitocănia barbatilor se întoarce împotriva propriului sex și se întoarce with a vengeance.

Specia umană e o specie de animale inteligente. Și subliniez animale! Și ce poate fi mai animalic decât pornirea de a ne fute? (probabil că instinctu matern și dorința de apartenență la un grup, dar eu vreau sa vorbesc de futai, so shut it)

Ei bine, toți ne-am fute în draci. Toți bărbații o și recunosc. Eu am așa, o vagă bănuială că și femeile își doresc asta la fel de tare, ba chiar unele mai tare. Bun. Deci, de ce nu ne futem în draci? De ce nu avem pe stradă cabine de futut, în 2010? Vă zic eu, pentru că bărbații sunt niște imbecili! Mulțumesc.

Sunt tip și mă fut cu 3 gagici, simultan. Ce sunt? Un mega-futălău, desigur! Dacă ești tipă și faci aceeași chestie, ce ești? O mega-futăloaica? Da, poate pentru 5% dintre bărbați. Pentru restu, esti o curvă. Huoooo, meriți să fii lapidată! Cum să aibă o femeie aceeași dorință sexuala ca un bărbat? Doar femeile stau pe piedestale și se cacă levănțică, din care fac ăștia odorizante de cameră, nu? Ei bine, genu ăsta de gândire retardată cauzeză lipsa cabinelor de futut pe străzi.

In urma unei discutii (de ieri) cu Lorena, zic – “Hm, oare cum ar fi dacă nu am insulta femeile de fiecare dată când nu se zgârcesc la a oferi senzualitate? Oare am avea parte de asta mai des?” Dacă ai un tovarăș care face cinste cu bere, arunci cu “da-ți-aș, lua-mi-ai, propti-ți-aș” în direcția lui? Cred că nu. Așadar, de ce o facem cu femeile care oferă ceea ce de fapt, chiar ne dorim? Oare dacă femeile nu ar mai fi atât de des insultate, nu ar ajunge să fie la fel de libere, sexual, ca și noi? Ba probabil că da, probabil că am avea cabinele alea pe stradă. Dar nuuu, tre să existe mereu adunătura aia de labagii frustrați,  care să înjure în dreapta și în stânga. Hmda.

OK, nu ne futem pe stradă în 2010, n-o să murim din asta. Altceva e mai nasol. Mult mai nasol. Dacă ești femeie și vrei să te fuți, fără ca lumea să spună că ești o curvă coclită, trebuie să implici sentimentu în discuție. Sentimentele astea sunt, uneori, doar plăsmuiri fantastice și atât. Pentru că nu tot timpul e vorba de dragoste și adesea e vorba de sex. Doar sex.

Atunci apar păcăleala de sine, minciuna și alte mizerii similare. Și cu siguranță că uneori, oamenii pun botul la falsități, mai ales dacă par a fi exact lucrurile pe care le căutau. Și așa ajungem să trăim în minciună și în vis, ajungem să credem că suntem struțocămile, când, de fapt, suntem rinocerbi.

Trezirea e mereu cu cădere din pat. Dezamăgire e ceva bun, însă. Amăgirea a fost urâtă, fără niciun dubiu.

Așadar, insultele bărbaților la adresa sexualității feminine, le fac pe acestea din urmă să creeze un sistem legitim de apărare, bazat pe fals și uz de fals. Toate astea conduc la nefericirea ambelor sexe și la constrângeri sexuale. Ne place sexul, nu ne place durerea (Dolorem Ipsum) – de ce nu facem tot posibilul să avem ce ne dorim? De ce continuăm în prostie? Dumnezeule, din ce specie idioată facem parte!

*** Ăsta e un post legat de ce nu știu despre căsătorie, un post plin de întrebări. de incertitudini șamd. Nu aștept răspunsuri perfecte, vreau păreri, asta dacă aveți vocabule prin buzunare, desigur. ***

Mie îmi place firmamentul nocturn, înstelat, îmi place să îl privesc cu ochiul liber. Îmi place să mă uit la norii noptii cum se preling in jurul lunii, ca niste degete puternice pe conturul unui sân rotund. Îmi place să stau cu picioarele bine înfipte în pământ și cu capul în nori. Mi-ar fi plăcut și o gagică frumos mirositoare care să stea cu capul pe umărul meu, în momentul ăla.

Mnoah, și, evident, îmi place să meditez. Și cum stăteam eu acu câteva zile si faceam ce am scris in paragrafu anterior, mă gândeam (cu sentimente mixte) la căsătorie. Și îmi vine întrebarea:

Ce ar trebui să fie căsătoria?

Adică, la ce să te aștepți? Ce tre să faci cu ea? Cum o folosești? Cum te folosește ea (căsătoria) pe tine? Ce trebuie să faci în ea și ce nu? Ce e mit și ce e realitate? Ce e bine, ce e rău? Care e pactul, de fapt?

Dexu definește mariaju ca “uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii”. Vai, mersi!

Nu va zic ce spunea Socrate despre casatorie, ca iar ziceti ca is misogin. Dar, revin, ce ar trebui să fie? Și nu mă refer la primii ani, că ăia îs cam ca o relație mai lungă, doar că ai o hârțoagă în plus. Casatoria, in the long run – ce dracu e?!

Toți suntem futuți în cur și le avem pe ale noastre, toți ne enervăm. Omul nu este un animal fidel. Lapte și miere nu curge nicăieri. Deci, care e realitatea? Așa cu liniuțe, cu idei principale, ca la română în a treia.

Mi se pare de-a dreptul jenant ca în 2009 căsătoria este încă un mister pentru mare parte a speciei noastre. Am mai zis eu că ne trebuie un codex al umanității. O să murim dreacu o specie proastă. Nu ne cunoaștem nici pe noi, dar încercăm spațiul cu degetul. Super!

*** Românii se pricep de minune la fotbal, politică, maşini şi desen. Un post de grafician sociopat. ***

Dacă atunci când vine vorba de alte forme de artă românii zic pas, la desen toată lumea se pricepe, pentru că “e simplu, frate, dacă e frumos şi place la ochi, aşa e!”

Ţineţi-vă tare, rozul e noul negru! Oricum, negru e deprimant! În frunte cu Ray Charles ăla! Asta cumva explică şi situaţia nasoală a economiei africane – duuh, continentul negru!

De aia suntem mereu trişti – lumea noastră e plină de negru diabolic! Pantofii sunt negri, cola e neagră, cafeaua şi black metalu nu mai vorbesc! Totuşi, cel mai tare mă întristează cauciucurile maşinilor!

Românii au impresia că publicitatea e artă şi că întotdeauna culorile au un impact psihologic nimicitor.

- N-ai putea să nu mai scrii cu negru? Că e cam trist! (You racist bastards!)
- Gradient cu gri? Cum adică web 2.0? Mie mi se pare că griul e deprimant! (griul e un fel de mulatră, iar gradientul gri e o mulatră cu sânii mari – cum să nu îţi placă!?)
- Fundal alb e prea simplu, iar negru mă deprimă! Nu poţi să faci ceva mai drăguţ? Nici liniile astea nu-s bune, că e prea serios… vreau ceva frumos, să se bucure omu când intră la noi pe site! (pornache?)
- Da’ n-ai putea mai bine să pui nişte roz? Că îţi dă altă senzaţie! (şi mie-mi place rozul, dar într-un singur loc…)

Nu ştiu cum să le explic, totuşi că dacă tu intri pe un site şi o culoare te întristează sau îţi vine să plângi când vezi fontul negru de pe un pliant – ai o problemă! Şi nu e mică şi neagră.

Şi in plus, de ce să pui câtuşi de puţin negru pe undeva? Mai ales că nu e vorba nici de plantaţii şi nici de filme porno! La urma urmei nici măcar nu e o culoare, indiferent că ăia de la Adobe şi Corel au pus-o în chestii numite Color Swatches, respectiv Color Box.  Ca să nu mai vorbesc de obsesivul rich black, adică un negru mai inchis decât negru foarte închis, ca ton, nu ca deţinut

Care e chestia ta neagră favorită?

*** Nu, n-am murit şi nici n-am plecat in concediu, deşi de ani buni plâng după o săptămână de concupiscenţă pe la mare sau munte. Un post optimist despre moarte. ***

Moartea. Acel eveniment de la sfârşitul vieţii, chestia aia minoră cu dreptul desfacerii căsătoriei, până şi la catolici.

Moartea. Atunci când ai zero la viaţă. Sau când viaţa ajunge la zero.

Moartea. Ultima frontieră, marele egalizator. Izbirea zării în pâmânt, după ce iluziile unui trai auster au tot ţinut gândurile-n puf.

Moartea. Finalul unui tip de chin. Adesea eliberare. Moartea. Ceva unic… şi nu ştiu dacă pot spune “ceva unic în viaţă”.

Se întâmplă o singură dată şi e foarte importantă. Ce ai face cu cel mai important lucru care ţi s-a întâmplat vreodată, despre care mai şi ştii toată viaţa că te aşteaptă?

Mulţi nu fac nimic cu moartea lor. Mor şi atât. Viaţa e o flegmă pe pantof, uneori nu îţi dai seama de ea pînă nu ajungi la întâlnire sau la muncă. Dar moartea e altceva, ştii că e acolo, că te aşteaptă. Moartea e berea din frigider, aia ascunsă în spatele pepenelui.

Şi nu facem nimic cu ea.

M-am gândit eu – de ce să mori inutil? Lăsaţi leorbăiala cu “ce faci în viaţă e mai important” că nu e. Poţi să fii un ştanţator manelist toată viaţa şi să nu faci nimic cu adevărat important. Ever. Dar moartea e o oportunitate, probabil cea mai mare ocazie. Poţi să faci ceva cu moartea ta.

Poţi să salvezi pe cineva, poţi schimba o mentalitate a unei mulţimi, poţi dezrobi o ţară, poţi să îi scapi pe unii de un idiot şi să le dai o pensie de urmaş. Poţi, poţi, poţi.

Poate că pe undeva aştept ocazia de a muri cu sens. Tu ce-ai face cu moartea ta? Afară de a ieşi cu ea la o cafea.

*** Ieri veneam de la muncă şi treceam cu Cretzu prin parcu DTB când am văzut ce chestii noi şi mişto au pus ăştia în parc, pentru copii. Cretzu e de părere că ne-am născut prea devreme şi ratăm fazele mişto. Aici a început discuţia despre viitor. ***

Păi, pe vremea mea, noi aveam pietre şi ţărână şi gropi cu ţevi, ăştia de acu nu mai ştiu să aprecieze o piatră sau să se distreze rupând un boschet cu un băţ! Dar lasă că peste 20 de ani, când or să râdă de 2 băbălăi terminaţi, or să aibă aceleaşi regrete ca şi noi.

Aşadar, peste 2 decenii:

- Tinerii vor urla frustraţi: bă, uite-i mă şi pe ăştia! Păi pe vremea mea aveam nişte căcaturi prin parc cu care ne jucam, acu ăştia se joaca pe lună, bag picioru, mă teleportez acasă!
- Probabil expresia “blană-rachetă!” o să aibă cu totul alt sens.
- Probabil mamele vor spune copiilor: Da’ mai mănâncă şi tu nişte pastă din asta cu gust natural de fructe, că e mai sănătoasă decât pastilele de shaorma! // Da mai joacă şi tu ceva pe calculator, lasă sexu cu extraterestre, că îs verzi şi seamănă cu tac-tu!
- Posibil ca implanturile siliconice sa sporească şi IQ-ul şi să îşi piardă din popularitate.

Dar destul cu caterinca, că ăsta e blog serios!

Voi observaţi că e din ce în ce mai cool să arăţi bine şi din ce în ce mai puţin cool să ai creier? Observaţi că deşi ne înmulţim, numărul IQ-urilor mari şi al oamenilor cu minte scade procentual?

E posibil ca pe nepoţii noştri să îi pască un viitor medieval?

*** Politica omoară sufletul, iar munca ucide gândirea. Scriu asta cât neuronul meu încă mai zvâcneşte, cât încă mai dă din picioruş ca un gândac proaspăt strivit. ***

Sunt anumite cuvinte pe care le auzim într-o seară de joi, când ne gândeam la weekend şi cafeaua de a doua zi, sunt cuvinte care ne zdrăngănesc în cap multă vreme. Iată câteva din chestiile care îmi presează neuronul:

- Bă, de ce să munceşti pentru unu şi să îi aduci ăluia 10 mii de dolari, din care el să îţi dea ţie 500? Dimineaţa când te scoli, tu tre să te gândeşti cum să faci să îţi aducă unu 10 mii de dolari, din care să îi dai lui 400!

- Bă, având în vedere ce poţi, să ştii că te bălăceşti în mediocritate!

- Bă, unii fac bani din căcat!

Poate că scriu iar despre bani, poate că scriu despre libertate, poate că scriu despre puli spaţiale şi pizde cu 3 ochi, nici eu nu ştiu.

Ce ştiu e că muncesc mult, iau bani puţini şi plec acasă cu 10 kile de stres, ca şi mulţi dintre voi, probabil. Dacă n-ar fi stresul nu m-ar deranja munca multă, prost plătită pentru că măcar fac ceea ce îmi place. (n.r. sunt grafician)

Dar, sunt sătul de:
- clienţi imbecili, care cer kitschuri pe care după ce le termini nu le poţi băga în portofoliu, că they suck.
- idioţi care vor ceva frumos; vor ca totul să iasă în evidenţă (într-un print)
- proiecte cu deadlineul acum, acum, urgent, urgent, cate 3-4 d`odată
- cerinţe imposibile
- incapacitatea românilor de a înţelege dictonul “garbage in, garbage out”
- proştii care nu înţeleg că între creativitate şi supă la plic e o mare difernţă. Nu te trezeşti dimineaţa, te caci şi brusc ai ideea pentru cel mai bun print din lume…

Ce vreau? Ce mi-ar plăcea?

Păi ar fi mişto să am propria mea afacere, mi-ar plăcea să fac desene pentru tricouri. La noi se vând mizerii de haine cu 2 milioane, cu desene făcute de copii de 13 ani. Afacerea mea ar fi să vând tricouri mişto pe bani puţini. Nu-mi trebuie cine ştie ce capital, cred că m-aş descurca cu vreo 3000 de euro, 4000 cel mult. Că nu ştiu nimic despre contabilitate şi alte căcaturi, asta e altă treabă, dar hei, nimeni nu îşi face afacere de unu singur.

Dar cum sloboz strângi 3000 de euro într-o ţară de căcat, ca România, în care nici măcar deodorantele nu mai funcţionează cum trebuie? Cum dracu îţi cumperi libertatea, când munceşti cinstit, cum faci asta rămânând integru?

Să-mi bag pula-n ea de ţară oprimată, că înainte de criză a fost nasol, în criză e nasol, după criză va fi nasol, că deh, abia am ieşit din criză. Trăim într-un loc al sugrumului financiar, într-un spaţiu al obidei cerebrale şi al caznelor sufleteşti.

Şi iar ajung la ideea că aş vrea să fac ceva, dar nu ştiu exact ce, nu ştiu cum, ştiu doar că am un scop. Şi tare presimt că în lupta mea pentru subzistenţă, gândul meu năvalnic îşi va pierde şenilele şi nici nu voi şti vreodată ce să fac, pentru că munca obliterează cugetul. Şi oricum nu te înnobilează, pentru că la muncă înjuri cel mai mult.

Simt cum mă decolorez, să-mi dea cineva o bidinea!

*** Un post despre slujbe, despre skilluri, perkuri, avantaje care mai de care, conexiuni şi despre nedreptatea unei copilării dezinformate. Încerc să leg câteva noţiuni arhi-cunoscute şi să scot ceva deştept. ***

Multe dintre slujbe au avantajele lor, în viaţa de zi cu zi, în acest sens urmează nişte exemple evidente. Un tâmplar are cu siguranţă o masă bună. Un meseriaş are instalaţia sanitară facută perfect. Un grafician îşi poate face singur designul tricoului (nu că ar fi ceva super folositor). O croitoreasă îşi face singură hainele. Aţi prins ideea, totuşi, există slujbe fără avantaje…

Ce beneficii are un redactor? Dar un pompier? Un chelner? Cam aiurea, nu? De ce? Pentru că slujba lor nu îi ajută cu nimic calumea în viaţa de zi cu zi.

Unii au avantaje, avantaje în ce? În atingerea unui scop, bineînteles! Ce scop? Păi. Unu e hedonist, altu e materialist, alţii vor doar să supravieţuiască, scopuri, periscopuri, cu toţii le avem.

Totuşi, există o variabilă comună de care avem cu toţii nevoie şi anume dolarul. Vrei un merţan – trebuie bani, vrei să te distrezi la mare – trebuie bani, vrei să haleşti 3 pizza si 2 shaorma – trebuie bani, vrei să fii un artist visător – tot îţi trebuie bani ca să ai ce mânca (sau ce bea).

Acum, cam cât mă ajută pe mine în atingerea scopului meu beneficiul oferit de specializarea mea în câmpul muncii? Păi, nu foarte mult, asta ca să nu zic nimic de ăia care chiar nu au avantaje.

E cineva mai presus? Da! La fel cum cel care lucrează cu lemnul îl cunoaşte, ştie cum să îl ia, să îl întoarcă şi să scoată ce-i mai bun din el, cam aceleasşi abilităţi le au şi cei care lucrează cu banii la nivel de la mediu în sus. Nici măcar nu mă refer la marii granguri, nu, vorbesc de finanţişti, de brokeri, de cei din tagma lor. Lucrezi cu banii, avantajul tău e că ai mulţi bani la rândul tău. Ştiu că nu pare cine ştie ce lucrul pe care tocmai l-am spus, dar vă rog să contemplaţi universalitatea potenţei acestui beneficiu.

Orice obiectiv superficial este mai uşor de atins atunci când eşti full de bani. Banii cu siguranţă nu cumpără fericirea, nu răscumpără nopţi pierdute la muncă şi nu fac nici pe departe cât alte valori, dar… trageţi fiecare o concluzie aici.

Ca să închei postul ăsta, conchid că trăim într-o lume haotică şi proastă. Iată că Terra a avut (şi are) atâţi înţelepţi şi totuşi nu a scris nimeni un codex al umanităţii. Te trezeşti în viaţă că de fapt nu ştii cine eşti, ce vrei să faci şi, mai rău, că nu ştii nici cum, nu ai un manual de utilizare pentru viaţă. De asta avea nevoie planeta, nu de cărţi sfinte. Când eşti mic habar nu ai cum vor afecta acţiunile tale propriul tău viitor. Nu ştii nimic. Nu ştii că dacă te vei specializa în ceva anume vei ajunge fără slujbă sau cu muncă multă şi bani puţini sau cu prea multă muncă şi depresii.

Nu ştii nimic. Ne naştem în negură şi nimeni nu ne ajută, pentru că nimeni nu ştie cum. Ai un obiectiv – cum îl atingi? Nu se ştie – alegi o cale care crezi tu că e bună, bazat pe… intuiţie. O viaţă întreagă ţine de o zvâcnire adolescentină către un anumit domeniu. Valenţe, carenţe, excese – cu astea justifici decizia şi la un moment dat constaţi că hopa, ai luat-o pe un drum nasol. Constaţi că deciziile anterioare au fost nepotrivite pentru obiectivul tău de acum. Poate era bun un beneficiu pe care nu îl ai. Nasol.

Debusolarea asta îi aruncă pe unii într-o viaţă mediocră, pe alţii în braţele unei lumini aşa-zis călăuzitoare a unei religii, pe allţii îi face să se agite şi să îşi pună întrebări.

Unde eşti?

*** About the finer things in life, un post despre cireaşa de pe tort, despre bomboana de pe coliva, despre sfârcul care se vede prin bluză, despre detalii, despre fineţe… ***

Te duci la Mc şi îţi iei un meniu Dublu-Cheese mare, cu Cola. E gustos, dar nu e perfect. Ca să fie perfect trebuie să ceri maioneză pentru cartofii prăjiţi! Maioneza face toţi banii!

Extrapolând, e lesne de priceput că maioneza asta e bună de avut peste tot. Ai o slujbă OK, care mai e şi bine plătită pe deasupra? Aşa e că e mult mai mişto atunci când ai un coleg de birou cu simţul umorului? Ţi-ai tras ţoale noi şi arăţi super? Nu-i aşa că e şi mai tare dacă ieri tocmai ai fost la salon? Ai o gagică deşteaptă şi draguţă? Şi nu e mult mai mişto dacă e şi un pic cocheta?

Detalii, detalii… detaliile fac totul, de aia pentru o sfoară care nu atârnă, un sacou de la Zara e 5 milioane şi unu de la SC Nashpa SRL e 1 milion…

Sarea în bucate, zahăru-n cafea, muştaru la mici, sosul de roşii la pizza, măslina la Martini, castraveţii muraţi la shaorma, cifrele finuţe la ceas, fundiţa la balerin, dantela lenjeriei, oja necojită, rădăcinile vopsite, atitudinea chelnerului, volumul muzicii, dinţii albi, mirosul pielii spălate, trandafirul în plus, culoarea cravatei, modelul paftalei, lungimea botului de la pantof, mărimea mouseului şi şi şi… şi maioneza la cartofi!

În viaţă trebuie să ai maioneză! Vă las cu KWAN – Tainted Love

*** Vi-l aduceti aminte pe Gigi din şcoala generală? Sau poate pe Vasile din liceu? Sigur că vi-i aduceţi aminte! Şi ei îşi aduc aminte de voi, doar că se fac că nu. ***

Mă seacă rău de tot la icre terminaţii cu care ai petrecut mulţi ani împreună, făcând diverse şi care după o încetare a întrevederilor regulate uită să mai dea cu “hai norocu” pe stradă. Sunt nişte imbecili distruşi, vai morţii lor de obidiţi, popândăi fleoşcăiţi pe care nu îi iert.

Oameni cu care ai băut din aceeaşi sticlă, cu care ai mâncat din aceeaşi pungă şi cu care ai împărţit acelaşi prezervativ… sau nu… ei bine, de îndată ce îi pocneşte o mică schimbare şi ajung un pic mai cool (în mintea lor), gata, uită cine eşti, uită de tot, acum ei sunt altfel, iar pe tine, pleavă ce eşti, nu te cunosc.

E cazul pizdelor bune ex-răţuşca-cea-nasoală, e cazul fraierilor cocliţi care au dat brusc de bani, e cazul muiştilor care cred că dacă au intrat la facultate chiar e un “nou început” şamd.

Îi ştiţi prea bine, i-aţi întâlnit în benzinării, în restaurantu din cartier şi poate într-o staţie de autobuz. V-au remarcat, dar au întors capul în altă parte. Ei sunt prea tari.

E nasol când vezi că un tovarăş bun s-a transformat într-un putzo palmatore care nu te bagă în seamă şi te întrebi “De ce!?”. Oare unora le e ruşine de trecut şi de oamenii cu care au ars-o? Păi, dragii mei, cei cu care aţi stat până acum v-au făcut aşa cum sunteţi, deci sunt parte din voi. Hai să ignorăm părţi din noi, precis ne va fi bine.

Unii mor în superficialitate.