*** Acu câteva zile am sesizat că pițiponcărișu care scurtează cuvinte (mulțu, frumu etc) a scurtat și denumirea Crăciunului. Au scurtat-o în Crăci. Atâta că dacă scrii fără diacritice iese ceva ce apreciez mult mai tare decât Crăciunul, iar dacă scrii cu literă mică, deja vorbim de arboricole. Anyhow, toată treaba asta m-a făcut să vreau să scriu un post despre craci, pardon Crăci. ***

Astăzi s-a născut Hristos, Mencia, fiu luminos, lăudați și cârnați, vă prostituați. Și să nu uităm că leru-i ler. Da Crăciunu, ce-i Crăciunu? Stați așa, că lămuresc eu.

Porcu

De Crăciun tăiem porcu. UE să mi-o sugă cu pasiune, că la noi nu moare porcu din proprie inițiativă, trebuie tăiat, iar dacă pe musulmani îi taie doar pișarea, iar creștinii săraci taie porcul doar de pe listă, la mine, la țară, se taie, pe bune, cu cuțitu! I-l bagă-n beregată și sare sânge – revanșa lu Mihai Viteazu – pe porc îl chema Gigi Basta! Ce e interesant, e altceva – tot timpu anului putem hali friptană de porc cu barabule prăjite. Da ni se rupe pula. Preferăm pizza, kebap, carnea de pui, hamburgeru de vită și multe altele. Da, stai, cois, astăzi s-a născut Hristos, tre să sufere porcina! Mori, sac de fripturi ce ești! Decedează, să te pot jupui! Sucombează și o să scot mațu din tine și.. eh… știți voi… pofta bună!

Darurile

Pe urmă mai sunt și cadourile. Îmi place să primesc. Îmi place să și dau. Cadouri. Ce nu-mi place, e țeapa. Ai tu o cunoștință și aia zice: „Abia aștept să vină Crăciunul, ți-am luat un super cadou și abia aștept să îți dau!”. Bineînțeles, tu care ești un mare colecționar de borcane te gândești că ți-a făcut rost de borcanu din care bea Tuthankamon zeamă de varză, când era mahmur. Sau de borcanu ăla cu whiskey despre care tot cântă aia de la Metallica. Sau de capacu de la borcanu cu magiun din care a halit Marie Antoinette înainte s-o scurteze “vitejii” revoluționari. Și visezi ca prostu. Dar nu! Știi ce îți dă? Îți dă un căcat de breloc cu turnu Eiffel. Aaaaaaghhhh, futu-ți băga-mi-aș pula! Știți de ce sunt de căcat brelocurile astea? Au colțuri care dor când ți se așază o tipă-n brațe si care îți pot fute pantalonii de piele!

Anyway, e ca atunci când erai mic și descopereai că în punguța lucioasă de sub brad îți pusese mă-ta șosete! Și știi bine că îți meriți porția – îți amintești când i-ai spus tipei ăleia drăgute că îi faci lipeala cu prietenu tău lucrat, atletic, cu ochi albastri și cu perspective deosebite asupra vieții și morții? Și mai știi că i l-ai trimis pe Nelu de la pompe funebre, care toarnă beton în mulajele de cruci? Da, ce, cois, e musculos, are ochii albastri.. nu? Plus – își cară crucea… mai mult sau mai puțin… Și brelocul cu turn e o parte din Franța, ca și capacu borcanului Mariei Antoinette, nu? Acu știi, în gâtu mă-tii, că îți meriți soarta. Bucură-te de breloc!

Colindele

S-a născut Hristos. Buuun, deci cântăm despre focu de la sobă, despre vânătorii care au plecat să vâneze un iepuraș, despre sănii cu zurgălăi (de ce nu despre sânii cu zurgălăi?!) despre oameni de zăpadă și alte căcaturi retardate. V-ați gândit, în plm, că Iisus s-a născut într-o iesle, în deșert? Nu avea oameni de zăpadă, nu avea sanie și, cu siguranță, nu avea brad! Dacă eram japonezi am fi preamărit mătărânga atotfuternică a Sfântului Duh.

De ce nu cântă nimeni despre văcuța din iesle? Biata văcuța din iesle! Și măgărușu, era și-un măgăruș, am văzut eu în ilustratii! Cum ar fi, să fii tu vacă și să vină unii peste tine, în casă – „Ceaules, cornuto, am adus-o si eu pe nevastă-mea să fete aici, în paiele tale, sper că nu te deranjează!” Păi, ce să zici? Mu și atât! „Ah, și mersi de găzduire, vezi că mai vin niște prieteni, din ăștia, magi și unii care zboară!” Știm cu toții care e faza cu ăia care se cred magi, cum e cu magic cookies șamd, ca să nu mai vorbesc de ăia care au impresia că pot zbura… Biata văcuță maltratată! Pun pariu că aia n-a mai dat lapte de Milka :( Poluția Animalelor ar trebui să baneze Crăciunu! Probabil că în iesle era și un porc, care mărturisind atrocitatea s-a auto-lapidat și de acolo datina de a sacrifica mamiferu șoricos, de Crăciun.

Urările

Eheeee, acu 2010 ani s-a născut Iisus, așa că simt nevoia să îți urez diverse. Cred că fac urări mai sincere la beție și la nervi, decât face majoritatea, de Crăciun! Și primesc mesaje de la numere pe care nici măcar nu le am în agendă – aparent cine nu mă cunoaște prea bine, mă și place. Primesc mesaje de la știu eu ce cretin pe care nu l-am văzut de 10 ani. Și mă întreb care era Andreea R, asta care mi-a dat mesaju cu zurgălăi și care era Andreea SH, asta care mi-a dat mesaju cu balega de ren. Cum arătau femeile astea, ce fețe aveau, de unde le cunosc? Nu mai știu! Îi înțeleg pe ăia care mă enerveaza la ordinea zilei că simt nevoia să îmi ureze una alta, dar ce-i cu ăștia care nu mă știu?! Blestemată fie comanda „send to all”! Și mai sunt și rudele de la Cocârlatele, pe care nu le-ai văzut decât o dată în viața ta și care se vor simți ofensate dacă nu le răspunzi la mesaje! Hah! Ce treabă aveți cu mine, de ce vreți să îmi încarc factura de la mobil pentru voi? Am doar bipuri gratuite, dacă vreți!

Oricum, ce mă enervează cel mai rău la urări e faptul că sunt stupide!(ca să vezi!) De ce mi se urează chestii de care eu nu am nevoie? Pace-n suflet? Nu, mersi. Armonie în cămin? Am calorifer, futu-vă-n gură! De nu nu îmi urează nimeni „Fie ca dimineața de Crăciun să îți găseasca mădularul învârtoșat captiv între nurii unei stripărițe brazilience!” ? Asta ar fi ceva cu mult mai multă logică și bun simț. Serios.In acest sens, fie ca, sper ca, lumina, liniștea, spiritul, cumințenia și o basculantă de pule să vi se pogoare în suflet și vouă. Lin.

Convențiile

E Crăciunul, deci trebuie să! E Crăciunul, măcar acuma să! E Crăciunul, deci e normal să! Acum să fim mai, aprilie si iunie! Ce-ar fi să fim mai umani tot anul? Neaaah, e greu. Sau măcar sa fim onești cu noi înșine și să fim rectalo-copulați tot anul! Tre să facem curățenie, să ascultăm colinde până la vomă, să ținem post, să, să! Io ascult colinde și beau vin fiert și în iulie, pentru că sunt eu și pot. Muie!

Crăciunul e pentru depravare cum e pălinca pentru friptură. Poți să mănânci friptură oricum, dar dacă bei o pălincă inainte, mamăăă, ai hali și pietre! Vă abțineți de la carne, de la băutură, de la verbalo-pulire, de la știu eu ce, ca atunci când trece ajunu să apară noi recorduri. Bietu Aristotel cu moderația lui… Și ajung iar la faptu că suntem o specie de maimuțoi. Aveți idee de câte sărbători suntem ignoranți? Sărbători ale altor culturi. E vreunu dintre noi mai bun de Thanks Giving sau de Hannukah? Dar de ce nu? Că și atunci s-au întâmplat lucruri extraordinare! Eaaah, lasa…

Crăciun. Cadouri, cârnați, fals, uz de fals și ler.

Grinch out.

*** Am descoperit cum gagicile materialiste ajută la evoluția societății! Sunt un geniu! Part-time, numa, restu sunt un mizantrop nenorocit! ***

Așa. Hai să discutăm un pic de relații și de femei. Gagicile au standarde complexe la bărbați. În special materialistele. Și, ia zi, iubitu, ce mașină conduci? Ah, nu ai mașină, nasol, parcă mă strigă mama. E absolut stupid să deschid o polemică despre cât sau dacă sunt importanți banii într-o relație. Pentru că toți știm că deși iubirea e ceva extraordinar, dacă gagică-tu te duce în oraș cu mașina, e altfel decât dacă te duce cu metroul. Bine, asta dacă nu cumva are metroul lui personal, fapt un pic diferit. Însă, chiar și așa, tot nu te lasă în fața scării, la întoarcere.

Banii îți aduc comoditate. În special dacă ești o fufă căreia nu-i place munca. Și în special dacă sunt banii altuia. Da, io-s unu din ciudații ăia cărora le place munca! Muriți, zdrențelor!

În plus, după cum zicea Chris Rock,  bărbații și femeile nu pot retrograda în relații, femeile – in life style și bărbații – sexual. Adică, odată ce ai avut un iubit cu mașină, nu prea îți mai vine să te combini cu unu care te duce cu tramvaiu. Odată ce te-ai combinat cu unu care te duce la Casa Vernescu, nu îți mai vine să o arzi cu unu care te duce la Fornetti. Eh, la bărbați e un pic altfel – odată ce te-ai combinat cu una care ți-a supt-o stând în mâini, ei bine, toate cele care urmează tre să fie capabile de asta.

Și să zicem noi că ești bărbat și îți place o tipă care apreciază numa bogătanii. Ceea ce tu nu ești. Cu un pic de rațiune, îți dai seama că nu te poți combina cu ea. Dar îți place genul ei, deci ce gândești că tre să te îmbogățești. Și ce e absolut scârbos e că nu o faci pentru că îți plac ție banii și vrei Mercedes. Ți-o dorești pentru că speri ca asta să îți aducă femei de care îți plac ție. Pe scurt, te stresezi și te dai cu curul de pământ ca să faci o femeie să te aprecieze pentru bani. Și pe urmă tot noi ne plângem că ele sunt curve materialiste. E că suntem proști?

Oricum suntem un sex de idioți și ne uităm după pizde bune ca după mașini străine și în prostia noastră nu ne dăm seama ca ne place una care e doar bună și care peste câțiva ani nu o să mai arate la fel. Oricum, de ele e mai nasol. Făcând o analiză a ce se întâmplă în jurul meu, pe la 20 de ani, femeile prostesc bărbații doar cu iluzia sexului plutind în aer. Pe la 30, deja e vorba de futai în toată regula. Iar pe măsură ce trece vremea peste ele, deja nu mai discutăm despre cât de repede se fute una, ci despre ce face în pat, cât se înjosește pentru bani.

Viața e amară și scârboasă, uneori. Dar postul ăsta are și un alt scop decât să dau eu cu noroi în stânga și-n dreapta, ca un artist-bețivan-ratat-frustrat-fără-mașină ce sunt.

Materlialistele sunt unul din motoarele evoluției umane. Jos pălăria în fața lor. Ele fac bărbații să își dorească mai mult. Că așa a fost mereu, gagica cea mai bună s-a combinat cu vânătoru cel mai puternic, cu șefu de trib, cu boieru, cu regele, cu magnatu, cu mogulu. Ca să faci bani, tre să fii șmecher. Să faci business, să faci banii să circule, să investești, să construiești, să schimbi, să visezi, să schițezi, să tragi tare, să rupi norma. Până la ultimul strop de transpirație, până când adormi pe tastatură. Ca să poți să ai.

Iar toată munca asta, pentru o pizdă parfumată, în rochie de designer, nu îți aduce doar ție beneficii. Ci și societății, lumii din jur. Devii o rotiță sau un piston, pushing the world further. Trăiasca materialismul, că altfel încă făceam muca-uaca-n juru focului, cu sulițe de piatră-n mâini.

*** Despre modul in care neplăcutul este manipulativ ***

Eu sunt grafician. Lucrez in marea si frumoasa industrie publicitară. Uneori, cand fac un design serios (fără 10 mii de culori sau fără știu eu ce ilustrații ușor hilare) există o șansă de a auzi replica “E cam comunist – nu e bine” . Cu asta m-am obișnuit deja. Însă recent mi s-a spus să tund barba unui vrăjitor, dintr-o ilustrație, pentru că arată ca Moș Gerilă – și e comunist! Chestia asta m-a frapat. Lăsând la o parte implicațiile socio-politice, atât comuniștii, cât și naziștii aveau niște graficieni extraordinari – în general graficienii de propagandă sunt minți strălucite. Aș vrea eu să pot face o ilustrație comunistă, în adevăratul sens. Așadar, grafica de tip comunist, nu este una slab calitativă, ci doar puternic impregnată de doctrină.

Well, trecănd şi peste asta, în mintea unora, orice care poate avea un pic de legătură cu comunismul este rău. Așadar, orice design comunist este respins. Dar există și reversul medaliei – dacă nu vrei să pari comunist, faci X. Iar cum majoritatea se fereşte de această idee, cu siguranţă va face X.

Foarte interesant de remarcat că oamenii ar face foarte multe, doar să nu le fie aplicată fix eticheta de care se feresc cel mai tare. Oamenii fac foarte multe pentru imaginea lor, poate mai multe decât pentru sine. (îmi vine întrebarea simplă, legată de manipularea imaginii în public – câți preferă să poarte haine largi în loc să slăbească?)

O formă rudimentară de manipulare întâlnită la copii – “N-ai tupeu, dacă nu faci X”. Iar cum e un lucru ştiut că fără tupeu nu poti fi cool, e lesne de înţeles că dacă faci X, eşti cool.

Egală în empirism este şi metoda sefilor de galerie de a agita suporterii, pe modelul “Cine nu sare, cine nu sare, ori e gabor, ori e prost de moare”. Evident, nimeni din galerie nu îşi doreste decesul în urma prostiei, drept pentru care, toată lumea sare. Unii zahăr.

Modul în care individul este perceput de semenii săi are o importanţă majoră, la nivel personal. Aşadar, atacând imaginea unui ins sau, mai bine zis, atacând modul în care un individ consideră ca e perceput – îl poţi manipula cu uşurinţă. Doar cu toţii ne dorim să fim plăcuţi, acceptaţi, iar pe piaţă – să vindem. Şi ne întoarcem la Fereastra lu JoHAri.

Iată cum de-alungul istoriei, fidelitatea femeilor a fost întreţinută prin simpla lor atingere cu vocabulele dizgraţiei. Am mai discutat asta, într-un post anterior, nu revin. În aceeaşi categorie intră şi virtutea bărbaţilor, codul cavaleresc, onoarea nobiliară și multe altele, stabilite pe principiul “ca să fii bărbat adevărat…”

Este facil de remarcat că în anul 2010, femeile sunt mai libere sexual, iar bărbații s-au îndepărtat, atât în aspect cât și în gândire, de tiparul masculin consacrat. Percepând asta ca pe o scăpare de sub gheara manipulării în masă, o putem numi “evoluție”? Sau nu am făcut altceva decât să schimbăm forma de manipulare, lucru care se va remarca abia peste câteva generații?

*** Despre influențele prostiei masculine asupra sexualității feminine și, indirect, asupra propriei fericiri. ***

Ce incerc sa dovedesc – mitocănia barbatilor se întoarce împotriva propriului sex și se întoarce with a vengeance.

Specia umană e o specie de animale inteligente. Și subliniez animale! Și ce poate fi mai animalic decât pornirea de a ne fute? (probabil că instinctu matern și dorința de apartenență la un grup, dar eu vreau sa vorbesc de futai, so shut it)

Ei bine, toți ne-am fute în draci. Toți bărbații o și recunosc. Eu am așa, o vagă bănuială că și femeile își doresc asta la fel de tare, ba chiar unele mai tare. Bun. Deci, de ce nu ne futem în draci? De ce nu avem pe stradă cabine de futut, în 2010? Vă zic eu, pentru că bărbații sunt niște imbecili! Mulțumesc.

Sunt tip și mă fut cu 3 gagici, simultan. Ce sunt? Un mega-futălău, desigur! Dacă ești tipă și faci aceeași chestie, ce ești? O mega-futăloaica? Da, poate pentru 5% dintre bărbați. Pentru restu, esti o curvă. Huoooo, meriți să fii lapidată! Cum să aibă o femeie aceeași dorință sexuala ca un bărbat? Doar femeile stau pe piedestale și se cacă levănțică, din care fac ăștia odorizante de cameră, nu? Ei bine, genu ăsta de gândire retardată cauzeză lipsa cabinelor de futut pe străzi.

In urma unei discutii (de ieri) cu Lorena, zic – “Hm, oare cum ar fi dacă nu am insulta femeile de fiecare dată când nu se zgârcesc la a oferi senzualitate? Oare am avea parte de asta mai des?” Dacă ai un tovarăș care face cinste cu bere, arunci cu “da-ți-aș, lua-mi-ai, propti-ți-aș” în direcția lui? Cred că nu. Așadar, de ce o facem cu femeile care oferă ceea ce de fapt, chiar ne dorim? Oare dacă femeile nu ar mai fi atât de des insultate, nu ar ajunge să fie la fel de libere, sexual, ca și noi? Ba probabil că da, probabil că am avea cabinele alea pe stradă. Dar nuuu, tre să existe mereu adunătura aia de labagii frustrați,  care să înjure în dreapta și în stânga. Hmda.

OK, nu ne futem pe stradă în 2010, n-o să murim din asta. Altceva e mai nasol. Mult mai nasol. Dacă ești femeie și vrei să te fuți, fără ca lumea să spună că ești o curvă coclită, trebuie să implici sentimentu în discuție. Sentimentele astea sunt, uneori, doar plăsmuiri fantastice și atât. Pentru că nu tot timpul e vorba de dragoste și adesea e vorba de sex. Doar sex.

Atunci apar păcăleala de sine, minciuna și alte mizerii similare. Și cu siguranță că uneori, oamenii pun botul la falsități, mai ales dacă par a fi exact lucrurile pe care le căutau. Și așa ajungem să trăim în minciună și în vis, ajungem să credem că suntem struțocămile, când, de fapt, suntem rinocerbi.

Trezirea e mereu cu cădere din pat. Dezamăgire e ceva bun, însă. Amăgirea a fost urâtă, fără niciun dubiu.

Așadar, insultele bărbaților la adresa sexualității feminine, le fac pe acestea din urmă să creeze un sistem legitim de apărare, bazat pe fals și uz de fals. Toate astea conduc la nefericirea ambelor sexe și la constrângeri sexuale. Ne place sexul, nu ne place durerea (Dolorem Ipsum) – de ce nu facem tot posibilul să avem ce ne dorim? De ce continuăm în prostie? Dumnezeule, din ce specie idioată facem parte!

*** Ăsta e un post legat de ce nu știu despre căsătorie, un post plin de întrebări. de incertitudini șamd. Nu aștept răspunsuri perfecte, vreau păreri, asta dacă aveți vocabule prin buzunare, desigur. ***

Mie îmi place firmamentul nocturn, înstelat, îmi place să îl privesc cu ochiul liber. Îmi place să mă uit la norii noptii cum se preling in jurul lunii, ca niste degete puternice pe conturul unui sân rotund. Îmi place să stau cu picioarele bine înfipte în pământ și cu capul în nori. Mi-ar fi plăcut și o gagică frumos mirositoare care să stea cu capul pe umărul meu, în momentul ăla.

Mnoah, și, evident, îmi place să meditez. Și cum stăteam eu acu câteva zile si faceam ce am scris in paragrafu anterior, mă gândeam (cu sentimente mixte) la căsătorie. Și îmi vine întrebarea:

Ce ar trebui să fie căsătoria?

Adică, la ce să te aștepți? Ce tre să faci cu ea? Cum o folosești? Cum te folosește ea (căsătoria) pe tine? Ce trebuie să faci în ea și ce nu? Ce e mit și ce e realitate? Ce e bine, ce e rău? Care e pactul, de fapt?

Dexu definește mariaju ca “uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii”. Vai, mersi!

Nu va zic ce spunea Socrate despre casatorie, ca iar ziceti ca is misogin. Dar, revin, ce ar trebui să fie? Și nu mă refer la primii ani, că ăia îs cam ca o relație mai lungă, doar că ai o hârțoagă în plus. Casatoria, in the long run – ce dracu e?!

Toți suntem futuți în cur și le avem pe ale noastre, toți ne enervăm. Omul nu este un animal fidel. Lapte și miere nu curge nicăieri. Deci, care e realitatea? Așa cu liniuțe, cu idei principale, ca la română în a treia.

Mi se pare de-a dreptul jenant ca în 2009 căsătoria este încă un mister pentru mare parte a speciei noastre. Am mai zis eu că ne trebuie un codex al umanității. O să murim dreacu o specie proastă. Nu ne cunoaștem nici pe noi, dar încercăm spațiul cu degetul. Super!

*** Românii se pricep de minune la fotbal, politică, maşini şi desen. Un post de grafician sociopat. ***

Dacă atunci când vine vorba de alte forme de artă românii zic pas, la desen toată lumea se pricepe, pentru că “e simplu, frate, dacă e frumos şi place la ochi, aşa e!”

Ţineţi-vă tare, rozul e noul negru! Oricum, negru e deprimant! În frunte cu Ray Charles ăla! Asta cumva explică şi situaţia nasoală a economiei africane – duuh, continentul negru!

De aia suntem mereu trişti – lumea noastră e plină de negru diabolic! Pantofii sunt negri, cola e neagră, cafeaua şi black metalu nu mai vorbesc! Totuşi, cel mai tare mă întristează cauciucurile maşinilor!

Românii au impresia că publicitatea e artă şi că întotdeauna culorile au un impact psihologic nimicitor.

- N-ai putea să nu mai scrii cu negru? Că e cam trist! (You racist bastards!)
- Gradient cu gri? Cum adică web 2.0? Mie mi se pare că griul e deprimant! (griul e un fel de mulatră, iar gradientul gri e o mulatră cu sânii mari – cum să nu îţi placă!?)
- Fundal alb e prea simplu, iar negru mă deprimă! Nu poţi să faci ceva mai drăguţ? Nici liniile astea nu-s bune, că e prea serios… vreau ceva frumos, să se bucure omu când intră la noi pe site! (pornache?)
- Da’ n-ai putea mai bine să pui nişte roz? Că îţi dă altă senzaţie! (şi mie-mi place rozul, dar într-un singur loc…)

Nu ştiu cum să le explic, totuşi că dacă tu intri pe un site şi o culoare te întristează sau îţi vine să plângi când vezi fontul negru de pe un pliant – ai o problemă! Şi nu e mică şi neagră.

Şi in plus, de ce să pui câtuşi de puţin negru pe undeva? Mai ales că nu e vorba nici de plantaţii şi nici de filme porno! La urma urmei nici măcar nu e o culoare, indiferent că ăia de la Adobe şi Corel au pus-o în chestii numite Color Swatches, respectiv Color Box.  Ca să nu mai vorbesc de obsesivul rich black, adică un negru mai inchis decât negru foarte închis, ca ton, nu ca deţinut

Care e chestia ta neagră favorită?

*** Nu, n-am murit şi nici n-am plecat in concediu, deşi de ani buni plâng după o săptămână de concupiscenţă pe la mare sau munte. Un post optimist despre moarte. ***

Moartea. Acel eveniment de la sfârşitul vieţii, chestia aia minoră cu dreptul desfacerii căsătoriei, până şi la catolici.

Moartea. Atunci când ai zero la viaţă. Sau când viaţa ajunge la zero.

Moartea. Ultima frontieră, marele egalizator. Izbirea zării în pâmânt, după ce iluziile unui trai auster au tot ţinut gândurile-n puf.

Moartea. Finalul unui tip de chin. Adesea eliberare. Moartea. Ceva unic… şi nu ştiu dacă pot spune “ceva unic în viaţă”.

Se întâmplă o singură dată şi e foarte importantă. Ce ai face cu cel mai important lucru care ţi s-a întâmplat vreodată, despre care mai şi ştii toată viaţa că te aşteaptă?

Mulţi nu fac nimic cu moartea lor. Mor şi atât. Viaţa e o flegmă pe pantof, uneori nu îţi dai seama de ea pînă nu ajungi la întâlnire sau la muncă. Dar moartea e altceva, ştii că e acolo, că te aşteaptă. Moartea e berea din frigider, aia ascunsă în spatele pepenelui.

Şi nu facem nimic cu ea.

M-am gândit eu – de ce să mori inutil? Lăsaţi leorbăiala cu “ce faci în viaţă e mai important” că nu e. Poţi să fii un ştanţator manelist toată viaţa şi să nu faci nimic cu adevărat important. Ever. Dar moartea e o oportunitate, probabil cea mai mare ocazie. Poţi să faci ceva cu moartea ta.

Poţi să salvezi pe cineva, poţi schimba o mentalitate a unei mulţimi, poţi dezrobi o ţară, poţi să îi scapi pe unii de un idiot şi să le dai o pensie de urmaş. Poţi, poţi, poţi.

Poate că pe undeva aştept ocazia de a muri cu sens. Tu ce-ai face cu moartea ta? Afară de a ieşi cu ea la o cafea.

*** Ieri veneam de la muncă şi treceam cu Cretzu prin parcu DTB când am văzut ce chestii noi şi mişto au pus ăştia în parc, pentru copii. Cretzu e de părere că ne-am născut prea devreme şi ratăm fazele mişto. Aici a început discuţia despre viitor. ***

Păi, pe vremea mea, noi aveam pietre şi ţărână şi gropi cu ţevi, ăştia de acu nu mai ştiu să aprecieze o piatră sau să se distreze rupând un boschet cu un băţ! Dar lasă că peste 20 de ani, când or să râdă de 2 băbălăi terminaţi, or să aibă aceleaşi regrete ca şi noi.

Aşadar, peste 2 decenii:

- Tinerii vor urla frustraţi: bă, uite-i mă şi pe ăştia! Păi pe vremea mea aveam nişte căcaturi prin parc cu care ne jucam, acu ăştia se joaca pe lună, bag picioru, mă teleportez acasă!
- Probabil expresia “blană-rachetă!” o să aibă cu totul alt sens.
- Probabil mamele vor spune copiilor: Da’ mai mănâncă şi tu nişte pastă din asta cu gust natural de fructe, că e mai sănătoasă decât pastilele de shaorma! // Da mai joacă şi tu ceva pe calculator, lasă sexu cu extraterestre, că îs verzi şi seamănă cu tac-tu!
- Posibil ca implanturile siliconice sa sporească şi IQ-ul şi să îşi piardă din popularitate.

Dar destul cu caterinca, că ăsta e blog serios!

Voi observaţi că e din ce în ce mai cool să arăţi bine şi din ce în ce mai puţin cool să ai creier? Observaţi că deşi ne înmulţim, numărul IQ-urilor mari şi al oamenilor cu minte scade procentual?

E posibil ca pe nepoţii noştri să îi pască un viitor medieval?

*** Politica omoară sufletul, iar munca ucide gândirea. Scriu asta cât neuronul meu încă mai zvâcneşte, cât încă mai dă din picioruş ca un gândac proaspăt strivit. ***

Sunt anumite cuvinte pe care le auzim într-o seară de joi, când ne gândeam la weekend şi cafeaua de a doua zi, sunt cuvinte care ne zdrăngănesc în cap multă vreme. Iată câteva din chestiile care îmi presează neuronul:

- Bă, de ce să munceşti pentru unu şi să îi aduci ăluia 10 mii de dolari, din care el să îţi dea ţie 500? Dimineaţa când te scoli, tu tre să te gândeşti cum să faci să îţi aducă unu 10 mii de dolari, din care să îi dai lui 400!

- Bă, având în vedere ce poţi, să ştii că te bălăceşti în mediocritate!

- Bă, unii fac bani din căcat!

Poate că scriu iar despre bani, poate că scriu despre libertate, poate că scriu despre puli spaţiale şi pizde cu 3 ochi, nici eu nu ştiu.

Ce ştiu e că muncesc mult, iau bani puţini şi plec acasă cu 10 kile de stres, ca şi mulţi dintre voi, probabil. Dacă n-ar fi stresul nu m-ar deranja munca multă, prost plătită pentru că măcar fac ceea ce îmi place. (n.r. sunt grafician)

Dar, sunt sătul de:
- clienţi imbecili, care cer kitschuri pe care după ce le termini nu le poţi băga în portofoliu, că they suck.
- idioţi care vor ceva frumos; vor ca totul să iasă în evidenţă (într-un print)
- proiecte cu deadlineul acum, acum, urgent, urgent, cate 3-4 d`odată
- cerinţe imposibile
- incapacitatea românilor de a înţelege dictonul “garbage in, garbage out”
- proştii care nu înţeleg că între creativitate şi supă la plic e o mare difernţă. Nu te trezeşti dimineaţa, te caci şi brusc ai ideea pentru cel mai bun print din lume…

Ce vreau? Ce mi-ar plăcea?

Păi ar fi mişto să am propria mea afacere, mi-ar plăcea să fac desene pentru tricouri. La noi se vând mizerii de haine cu 2 milioane, cu desene făcute de copii de 13 ani. Afacerea mea ar fi să vând tricouri mişto pe bani puţini. Nu-mi trebuie cine ştie ce capital, cred că m-aş descurca cu vreo 3000 de euro, 4000 cel mult. Că nu ştiu nimic despre contabilitate şi alte căcaturi, asta e altă treabă, dar hei, nimeni nu îşi face afacere de unu singur.

Dar cum sloboz strângi 3000 de euro într-o ţară de căcat, ca România, în care nici măcar deodorantele nu mai funcţionează cum trebuie? Cum dracu îţi cumperi libertatea, când munceşti cinstit, cum faci asta rămânând integru?

Să-mi bag pula-n ea de ţară oprimată, că înainte de criză a fost nasol, în criză e nasol, după criză va fi nasol, că deh, abia am ieşit din criză. Trăim într-un loc al sugrumului financiar, într-un spaţiu al obidei cerebrale şi al caznelor sufleteşti.

Şi iar ajung la ideea că aş vrea să fac ceva, dar nu ştiu exact ce, nu ştiu cum, ştiu doar că am un scop. Şi tare presimt că în lupta mea pentru subzistenţă, gândul meu năvalnic îşi va pierde şenilele şi nici nu voi şti vreodată ce să fac, pentru că munca obliterează cugetul. Şi oricum nu te înnobilează, pentru că la muncă înjuri cel mai mult.

Simt cum mă decolorez, să-mi dea cineva o bidinea!

*** Un post despre slujbe, despre skilluri, perkuri, avantaje care mai de care, conexiuni şi despre nedreptatea unei copilării dezinformate. Încerc să leg câteva noţiuni arhi-cunoscute şi să scot ceva deştept. ***

Multe dintre slujbe au avantajele lor, în viaţa de zi cu zi, în acest sens urmează nişte exemple evidente. Un tâmplar are cu siguranţă o masă bună. Un meseriaş are instalaţia sanitară facută perfect. Un grafician îşi poate face singur designul tricoului (nu că ar fi ceva super folositor). O croitoreasă îşi face singură hainele. Aţi prins ideea, totuşi, există slujbe fără avantaje…

Ce beneficii are un redactor? Dar un pompier? Un chelner? Cam aiurea, nu? De ce? Pentru că slujba lor nu îi ajută cu nimic calumea în viaţa de zi cu zi.

Unii au avantaje, avantaje în ce? În atingerea unui scop, bineînteles! Ce scop? Păi. Unu e hedonist, altu e materialist, alţii vor doar să supravieţuiască, scopuri, periscopuri, cu toţii le avem.

Totuşi, există o variabilă comună de care avem cu toţii nevoie şi anume dolarul. Vrei un merţan – trebuie bani, vrei să te distrezi la mare – trebuie bani, vrei să haleşti 3 pizza si 2 shaorma – trebuie bani, vrei să fii un artist visător – tot îţi trebuie bani ca să ai ce mânca (sau ce bea).

Acum, cam cât mă ajută pe mine în atingerea scopului meu beneficiul oferit de specializarea mea în câmpul muncii? Păi, nu foarte mult, asta ca să nu zic nimic de ăia care chiar nu au avantaje.

E cineva mai presus? Da! La fel cum cel care lucrează cu lemnul îl cunoaşte, ştie cum să îl ia, să îl întoarcă şi să scoată ce-i mai bun din el, cam aceleasşi abilităţi le au şi cei care lucrează cu banii la nivel de la mediu în sus. Nici măcar nu mă refer la marii granguri, nu, vorbesc de finanţişti, de brokeri, de cei din tagma lor. Lucrezi cu banii, avantajul tău e că ai mulţi bani la rândul tău. Ştiu că nu pare cine ştie ce lucrul pe care tocmai l-am spus, dar vă rog să contemplaţi universalitatea potenţei acestui beneficiu.

Orice obiectiv superficial este mai uşor de atins atunci când eşti full de bani. Banii cu siguranţă nu cumpără fericirea, nu răscumpără nopţi pierdute la muncă şi nu fac nici pe departe cât alte valori, dar… trageţi fiecare o concluzie aici.

Ca să închei postul ăsta, conchid că trăim într-o lume haotică şi proastă. Iată că Terra a avut (şi are) atâţi înţelepţi şi totuşi nu a scris nimeni un codex al umanităţii. Te trezeşti în viaţă că de fapt nu ştii cine eşti, ce vrei să faci şi, mai rău, că nu ştii nici cum, nu ai un manual de utilizare pentru viaţă. De asta avea nevoie planeta, nu de cărţi sfinte. Când eşti mic habar nu ai cum vor afecta acţiunile tale propriul tău viitor. Nu ştii nimic. Nu ştii că dacă te vei specializa în ceva anume vei ajunge fără slujbă sau cu muncă multă şi bani puţini sau cu prea multă muncă şi depresii.

Nu ştii nimic. Ne naştem în negură şi nimeni nu ne ajută, pentru că nimeni nu ştie cum. Ai un obiectiv – cum îl atingi? Nu se ştie – alegi o cale care crezi tu că e bună, bazat pe… intuiţie. O viaţă întreagă ţine de o zvâcnire adolescentină către un anumit domeniu. Valenţe, carenţe, excese – cu astea justifici decizia şi la un moment dat constaţi că hopa, ai luat-o pe un drum nasol. Constaţi că deciziile anterioare au fost nepotrivite pentru obiectivul tău de acum. Poate era bun un beneficiu pe care nu îl ai. Nasol.

Debusolarea asta îi aruncă pe unii într-o viaţă mediocră, pe alţii în braţele unei lumini aşa-zis călăuzitoare a unei religii, pe allţii îi face să se agite şi să îşi pună întrebări.

Unde eşti?