Dimineaţă. Joi. Mahmureală. Vâjie capu. Vreau linişte. Afară orăcăie 2 alarme, unui vecin îi latră copilul şi telefonu ţiuie că e scos din furcă. Mraaagh. Ce mizerie!

Ţac! Ăsta e sunetul butonului miraculos. Sunt în bucătărie şi tocmai am pornit filtrul de cafea.

Îmi târăsc picioarele spre frigider. Mă gândesc că e bine să nu ai slujbă, dar pe măsură ce mă pocneşte mai tare mirosul de ecler de pe raftul doi îmi dau seama că e nasol să nu ai conserve! Ultragios! Nu tu Marco Pollo, nu tu Rio Grande, nici măcar Scandia sau Ardealul. Nimic!

Sigur că aş putea să gătesc ceva. Sau să mănânc la taverna de proximitate. Dar mie mi-e lene! Protestez! Eu vreau conservă! Fuck! Scormonesc prin frigider după sanvişabile, când îmi luceşte metalic, direct în ochean, o conservă! Macrou la tribord! Ridicaţi velele! Daţi la o parte cremwurstii! Pune mâna pe conservă!

O iau fericit şi mă duc cu ea spre bufet. Apuc desfăcătorul meu Atlas care e capabil până şi să deschidă oameni la minte sau să deschidă o nuanţă de albastru închis! Cu verdele are probleme. Înfig autoritar cuţitaşul în oţelul încremenit sub mâna mea de beţivan-artist-halitor-de-conserve. Dau să tai… şi desfăcătoru mi se blochează. Uat tă fac ?! Ce plm de conserva lu peşte (literalmente) mai e şi asta?

Mein Got! Este Clever! De unde dracu am eu, în casă, conservă de broască maltratată cu sertaru peste degete şi abuzată de 3 instalatori? „Clever – Ton în suc propriu” Hm… la urma urmei, e o conservă, îmi zic. Chiar şi Clever fiind, cât de rea poate fi?

Asta e partea în care vocea povestitorului vine şi zice „Alas, our hero was in for a surprise!”.

Fortez cuţitaşul din nou şi dezvirginez capacul şi pe partea opusă. Înfig adânc, apăs, mi se umflă o venă, mă uit urât la conservă şi oţelul cedează. Desfac cu uşurinţă restul.

Cu grimasa victoriei (şi nu mă refer la nevasta fotbalistului ăluia) îmi pun tonul pe farfurie. Conservele sunt cea mai proaspătă mâncare – au în prima zi acelaşi gust ca şi peste un an! O roşie, după un an, nu mai e o roşie. Dar divaghez – conserva asta, deşi produsă acum câteva luni, încă avea gust de sarmale cu orez… păcat că era de peşte. Nu avea gust de ton, ci un ton de gust, o tonalitate, o nuanţă, un pastel de senzaţie gustativă pentru papilele mele. Sau, ca să folosesc termeni academici, era undeva între „yuck!” şi „bleah!”.

O mănânc? Da. Beau 2 cafele după? Da! Mai bine îmi băgam un băţ în fund şi învârteam de el? Clar! Morala poveştii? Dacă pe ceva scrie „Clever”, fii isteţ şi nu băga în gură. Sau în alte orificii, for that matter.