*** Românii se pricep de minune la fotbal, politică, maşini şi desen. Un post de grafician sociopat. ***

Dacă atunci când vine vorba de alte forme de artă românii zic pas, la desen toată lumea se pricepe, pentru că “e simplu, frate, dacă e frumos şi place la ochi, aşa e!”

Ţineţi-vă tare, rozul e noul negru! Oricum, negru e deprimant! În frunte cu Ray Charles ăla! Asta cumva explică şi situaţia nasoală a economiei africane – duuh, continentul negru!

De aia suntem mereu trişti – lumea noastră e plină de negru diabolic! Pantofii sunt negri, cola e neagră, cafeaua şi black metalu nu mai vorbesc! Totuşi, cel mai tare mă întristează cauciucurile maşinilor!

Românii au impresia că publicitatea e artă şi că întotdeauna culorile au un impact psihologic nimicitor.

- N-ai putea să nu mai scrii cu negru? Că e cam trist! (You racist bastards!)
- Gradient cu gri? Cum adică web 2.0? Mie mi se pare că griul e deprimant! (griul e un fel de mulatră, iar gradientul gri e o mulatră cu sânii mari – cum să nu îţi placă!?)
- Fundal alb e prea simplu, iar negru mă deprimă! Nu poţi să faci ceva mai drăguţ? Nici liniile astea nu-s bune, că e prea serios… vreau ceva frumos, să se bucure omu când intră la noi pe site! (pornache?)
- Da’ n-ai putea mai bine să pui nişte roz? Că îţi dă altă senzaţie! (şi mie-mi place rozul, dar într-un singur loc…)

Nu ştiu cum să le explic, totuşi că dacă tu intri pe un site şi o culoare te întristează sau îţi vine să plângi când vezi fontul negru de pe un pliant – ai o problemă! Şi nu e mică şi neagră.

Şi in plus, de ce să pui câtuşi de puţin negru pe undeva? Mai ales că nu e vorba nici de plantaţii şi nici de filme porno! La urma urmei nici măcar nu e o culoare, indiferent că ăia de la Adobe şi Corel au pus-o în chestii numite Color Swatches, respectiv Color Box.  Ca să nu mai vorbesc de obsesivul rich black, adică un negru mai inchis decât negru foarte închis, ca ton, nu ca deţinut

Care e chestia ta neagră favorită?

*** Politica omoară sufletul, iar munca ucide gândirea. Scriu asta cât neuronul meu încă mai zvâcneşte, cât încă mai dă din picioruş ca un gândac proaspăt strivit. ***

Sunt anumite cuvinte pe care le auzim într-o seară de joi, când ne gândeam la weekend şi cafeaua de a doua zi, sunt cuvinte care ne zdrăngănesc în cap multă vreme. Iată câteva din chestiile care îmi presează neuronul:

- Bă, de ce să munceşti pentru unu şi să îi aduci ăluia 10 mii de dolari, din care el să îţi dea ţie 500? Dimineaţa când te scoli, tu tre să te gândeşti cum să faci să îţi aducă unu 10 mii de dolari, din care să îi dai lui 400!

- Bă, având în vedere ce poţi, să ştii că te bălăceşti în mediocritate!

- Bă, unii fac bani din căcat!

Poate că scriu iar despre bani, poate că scriu despre libertate, poate că scriu despre puli spaţiale şi pizde cu 3 ochi, nici eu nu ştiu.

Ce ştiu e că muncesc mult, iau bani puţini şi plec acasă cu 10 kile de stres, ca şi mulţi dintre voi, probabil. Dacă n-ar fi stresul nu m-ar deranja munca multă, prost plătită pentru că măcar fac ceea ce îmi place. (n.r. sunt grafician)

Dar, sunt sătul de:
- clienţi imbecili, care cer kitschuri pe care după ce le termini nu le poţi băga în portofoliu, că they suck.
- idioţi care vor ceva frumos; vor ca totul să iasă în evidenţă (într-un print)
- proiecte cu deadlineul acum, acum, urgent, urgent, cate 3-4 d`odată
- cerinţe imposibile
- incapacitatea românilor de a înţelege dictonul “garbage in, garbage out”
- proştii care nu înţeleg că între creativitate şi supă la plic e o mare difernţă. Nu te trezeşti dimineaţa, te caci şi brusc ai ideea pentru cel mai bun print din lume…

Ce vreau? Ce mi-ar plăcea?

Păi ar fi mişto să am propria mea afacere, mi-ar plăcea să fac desene pentru tricouri. La noi se vând mizerii de haine cu 2 milioane, cu desene făcute de copii de 13 ani. Afacerea mea ar fi să vând tricouri mişto pe bani puţini. Nu-mi trebuie cine ştie ce capital, cred că m-aş descurca cu vreo 3000 de euro, 4000 cel mult. Că nu ştiu nimic despre contabilitate şi alte căcaturi, asta e altă treabă, dar hei, nimeni nu îşi face afacere de unu singur.

Dar cum sloboz strângi 3000 de euro într-o ţară de căcat, ca România, în care nici măcar deodorantele nu mai funcţionează cum trebuie? Cum dracu îţi cumperi libertatea, când munceşti cinstit, cum faci asta rămânând integru?

Să-mi bag pula-n ea de ţară oprimată, că înainte de criză a fost nasol, în criză e nasol, după criză va fi nasol, că deh, abia am ieşit din criză. Trăim într-un loc al sugrumului financiar, într-un spaţiu al obidei cerebrale şi al caznelor sufleteşti.

Şi iar ajung la ideea că aş vrea să fac ceva, dar nu ştiu exact ce, nu ştiu cum, ştiu doar că am un scop. Şi tare presimt că în lupta mea pentru subzistenţă, gândul meu năvalnic îşi va pierde şenilele şi nici nu voi şti vreodată ce să fac, pentru că munca obliterează cugetul. Şi oricum nu te înnobilează, pentru că la muncă înjuri cel mai mult.

Simt cum mă decolorez, să-mi dea cineva o bidinea!