“Este 11:32, iar afară sunt doar 10 grade. Sper că e cald acolo unde sunteţi. Dacă nu, o să avem mai încolo ora asta Kings of Leon – The Sex Is on Fire, iar acum avem o piesă nouă, hot de tot, Lady Gaga – Just Dance!”

Deşi dat în surdină, micul radio se face foarte bine auzit în toată încăperea friguroasă, cu tavan înalt. Mirosul dezinfectantului umple aerul salonului, ca în orice spital. Izul e de mult impregnat în pereţii albi, daţi cu humă vernil până la jumătate. Cele opt paturi vechi, metalice cu vopseaua scorojită pe alocuri sunt loc de odinhnă pentru pacienţi cu diverse răni, leziuni, contuzii, fracturi şi altele. Pe noptierele de lângă paturi zac, după caz, fie fructe în pungi transparente, fie coji de banană sau de portocală, care nu au fost băgate în seamă de femeia de serviciu neglijentă.

Clanţa bleagă a uşii albe se mişcă un pic în jos, iar în cameră îşi face apariţia un medic obosit şi uscăţiv. Câţiva dintre pacienţi bâiguie forme de salut, la care doctorul răspunde din priviri.

- Cum vă mai simţiţi astăzi? întreabă medicul, cu o politeţe strict profesională.
- Mi-au amorţit degetele, domnu’ doctor, se grăbeşte un pacient să răspundă.

Până ca altcineva să mai apuce să zică ceva, o asistentă intră în viteză pe uşa încă deschisă. Are aproximativ 50 de ani, e plinuţă, tunsă scurt, cu părul blond, tapat şi nişte ochelari pe care îi poartă pe vârful nasului.

- Domnu doctor, vă caută de la poliţie un domn, e la recepţie! spune agitată asistenta.
- Vin imediat, grăi doctorul sec, fără să se înţeleagă dacă se adresa asistentei sau pacienţilor.

Medicul aruncă un ochi la ceas şi părăseşte pacienţii pentru a se întâlni cu cel care îl aşteaptă; asistenta îl urmează îndeaproape şi ea.

- Vă salut, domnu doctor! face poliţistul energic, de la câţiva metri.

Medicul se apropie şi îi strânge mâna, apoi întreabă:
- Cu ce vă pot fi de folos?
- Ştiţi că azi-noapte, pe la doişpe când a venit o ambulanţă…
- Da, ştiu, au fost şi nişte colegi de-ai dumneavoastră, am fost pus la curent. întrerupe medicul.
- Bun, păi am şi eu nevoie de rezultatul examinării medicale, ca să ştiu ce scriu…
- Da, nicio problemă, vi le dau acum, aşa… şi hârţogăraia o faceţi cu o colegă de-a mea, nu mă ocup eu. spune doctorul, distant.
- Mi-e totuna, replică poliţistul indiferent.

Tăcerea se aşterne cât timp doctorul scotoceşte după nişte notiţe prin buzunarele halatului şi ale pantalonilor. Asistenta se apucă să caute ceva prin biroul masiv de la recepţie, probabil formulare.

- Ah, da! exclamă doctorul mulţumit la descoperirea notiţelor potrivite.
- Ziceţi, domnu doctor! face poliţistul, pregătindu-şi pixul.
- Deci avem o plagă înjunghiată, în abdomenul superior şi o minoră traumă pulmonară.
- Traumă pulmonară? verifică poliţistul.
- Da, minoră. A scăpat ca prin urechile acului, mare noroc.
Omul legii afişază un aer mulţumit, de persoană fără griji.

- Hmda, deci e clar. Haideţi să facem şi hârţogăraia şi aia e!
- Violenţă domestică? întreabă doctorul curios.
- Nu se pune problema, din ce am înţeles de la băieţii care au fost aseară la faţa locului şi dacă ziceţi că numai rănile astea le are, e clar, tentativă de sinucidere, răspunde poliţistul sigur pe sine.
- Hmda, asta e… spune medicul oarecum dezamăgit.

Asistenta, care de ceva vreme aştepta cu nişte hârtii întinse pe birou, surprinde momentul şi întrerupe:

- Domnu poliţist, aseară a fost vânzoleală mare că i-au adus şi pe unii dintr-un accident de circulaţie şi ştiţi cum e.. şi, mă rog, colega care era de servici n-a completat nimic la nume în fişe, deci dacă îmi ziceţi şi mie ce să trec aici la “numele pacientului”…
- Da, nicio problemă, se conformă acesta. Notaţi?
- Da. Ziceţi!
- Bârcălab, cu B, de la Bogdan.
- Bââr-căă-laab, silabiseşte prelung asistenta. Aşa, şi numele mic? continuă ea.
- Miruna.

Continuă să plângă pe marginea patului, de data asta cu capul în palme, fără să îl mai bage în seamă pe bărbatul de pe birou.

- Ştii, eu sunt un bărbat puternic, dezbrăcat aparent, iar tu eşti o firavă în chiloţi. Dacă îţi voiam răul probabil că facem ceva până acum, nu? spune el, din nou jovial.

Miruna încearcă să se oprească din plâns şi cu lacrimile şiroind pe obraji, dar cu un zâmbet timid pe buze spune:
- Ce ştiu eu? Poate eşti sadic!
- Nu pot fi sadic, draga mea, sunt cum eşti tu, eu sunt tu, noi suntem unul…

Miruna tace o bună bucată de vreme, încercând să îşi înăbuşe plânsul. Nici el nu spune nimic.

- Eu sunt unul cu un bărbat!? De ce? Cine eşti? îndrăzneşte Miruna, prin ultimele suspine.
- Eu? Credeam că ţi-ai dat seama până acum. Sunt vocea raţiunii, dacă îţi place termenu’ ăsta…
- Eşti vocea raţiunii mele? Şi eşti bărbat!
- Probabil că în mintea ta femeile şi raţiunea nu pot fi puse laolaltă.

Miruna zâmbeşte larg. E foarte capabilă de a trece rapid de la o stare la alta.

- Şi de ce eşti dezbrăcat? întreabă ea, aproape râzând.
- Poate că sunt dezbrăcat de prejudecăţi, ştiu eu? Arăt cum vrei tu să arăt!
- Bun, şi ce vrei de fapt?
- O să fiu direct draga mea, ai băut prea mult. Vodkă, bere şi ai culminat cu whiskey în spelunca aia proastă. Nu e bine.
- Stiu, spune ea pierzându-şi zâmbetul.
- Normal că ştii, doar eu sunt tu, am mai zis asta. Totuşi, ce ştii, dar nu vrei să accepti e că nu eşti cum îţi doreşti.
- Nu sunt?
- Nu. Ascultă, ai un iubit care e mort după tine, iar tu nu îl bagi în seamă de 4 zile şi bei prin baruri singură ca ultima ştoarfă tristă fără nimic pe pământ, pentru că ai tu impresia că toţi te urăsc şi toţi îşi bat joc de tine, bla bla, ce să zic?
- Doar două zile, intervine Miruna, după o mică pauză de vorbire.
- Patru, insistă el.
- Aşa e.
- Ştiu că aşa e. Eu nu greşesc. Revenind la tine, eşti o femeie îngrozitoare, de fapt, ai pierdut mult din feminitate, uită-te la tine cum arăţi, cum îţi miroase părul… şi ăla e jeg sub unghii?
- Nu vreau să te mai aud, pleacă!
- Ce sunt obiceiurile astea? Te comporţi ca o ratată, iar dacă vei continua aşa, chiar că nu te va mai iubi nimeni! spune el virulent.

Miruna se enerveză, încleştează maxilarul şi îşi bagă mâinile în păr. Încă e aproape dezbrăcată şi pe marginea patului. El nu se lasă şi devine agitat:

- Nu, nu, nu, nu e bine! Nu e bine, nu e bine deloc! Trebuie altfel!
- Nu vreau să îmi zici ce să fac, lasa-mă dracu-n pace, nu te vreau!
- Nu vrei să vezi că greşeşti? Nu e bine, nu asta trebuie să fii, nu e bine!
- Taaaci, nu mai pot! urlă Miruna apucând involuntar, dar cu forţă de marginea patului şi strângând degetele de la picioare.
- Nu tac, fii altfel, fii cum erai înainte, de ce nu vrei? Îţi place aşa?
- Tu nu întelegi, nu mai vreau să te aud, nu mă interesează! ţipă Miruna, acum ridicată în picioare şi cu pumnii încleştaţi.
- Să faci bine să mă auzi şi să te schimbi, nu e bine cum eşti acum!
- Nu mai vreaaaau! urlă ea, privind în jur cu furie.

Pe birou, chiar lângă paharul de suc e un mic suvenir de Toledo, pe care i l-a a dus unchiul ei, un stiletto, pentru scrisori. Îl apucă în grabă.
- Nu te mai vreaaaau! ţipă ea şi împlântă metalul strălucitor în abdomenul bărbatului.

El nu afişeză decât o grimasă dezamăgită.

Telefonul mobil sună. E iubitul Mirunei. Ea apasă pe “ignore” şi hotărăşte să folosească lumina de la telefon pentru a dispersa întunericul.

- Aaah, primul lucru deştept pe seara asta! se aude o voce de bărbat.

Miruna se întoarce bulversată, priveşte în jur, se uită în sus, nicio lumină pe nicăieri. „Cine o fi vorbit?” se întreabă.

- Hai să mergem mai repede acasă, avem de discutat, draga mea! se aude din nou vocea.
- Ce? Cine eşti? Şi unde eşti? Lasă-mă-n pace! se răsteşte Miruna, către străinul invizibil.
- Ei hai, draga mea, ştii că nu scapi aşa uşor de mine. Hai acasă, vreau să stam în pat şi să vorbim, nimic mai mult.

Felinarele se aprind din nou, iar Miruna o ia la fugă pe alee, stropindu-şi pantalonii într-o băltoacă. Nu mai vrea să ştie nimic de străin, vrea doar să fie în siguranţă. Vede scara blocului, uşa e deschisă, iar ea aleargă fără să se uite în urmă. Aprinde în fugă lumina pe casa scărilor şi urcă rapid până la etajul unu. Scoate cheia din geacă şi deschide uşa, după care intră în casă şi încuie rapid cu drugul. Răsuflă uşurată şi îşi dă seama că încă mai ţine în mână telefonul cu lumina pornită. Îl închide şi aprinde neonul din bucătărie.

Pe bufet stă dezbrăcat un bărbat de 25 de ani, brunet, înalt, cu muşchii lucraţi şi cu pieptul păros. Miruna se albeşte la faţă, vrea să ţipe, dar nu poate. Tipul i se adresează jovial:

- Ei, ştiu că nu ne-am mai văzut de mult, dar nu trebuie să faci faţa aia! Te superi dacă îmi pun un pahar de suc? Mulţumesc!
- Tu eşti cel care mi-a vorbit pe alee! Tu! Ce vrei de la mine?
- Vai, ţi-ai dat seama, eşti şi tu o mică Sherlock Holmes, nu?
- Răspunde la întrebare! De fapt, mai bine ieşi şi mă laşi în pace! Cine eşti?
- Eu sunt tu, tu suntem noi, noi suntem unul, spune el turnându-şi suc într-un pahar.
- Gata, nu mai beau! Mai bine mă culc.

Miruna se întoarce cu spatele la bărbat, stinge lumina şi trânteşte uşile în spatele ei, în drum spre dormitor. Închide şi uşa de la dormitor, aruncă geaca pe jos şi azvârle şi tricoul cu Slayer într-o direcţie aleatorie. Aruncă pe undeva întâi cizmele, apoi şi pantalonii. Bâjbâie prin întuneric după veioză. Căldura din casă face efectul alcoolului să se simtă şi mai puternic. Miruna abia găseşte veioza pe care o aprinde, doar ca să descopere că bărbatul de mai devreme stă acum în fund pe biroul ei, cu acelaşi pahar de suc în mână.

Dacă până atunci îşi ţinuse cumpătul cât de cât, acum are o tresărire puternică şi începe să plângă. Stă în chiloţi pe marginea patului şi se smiorcăie:

- De ce nu mă laşi? Te rog, lasă-măă! Ce vrei de la mine? Vrei să mi-o tragi? Să mă omori? Pleacăăăă!!!
- Eu? Nu vreau răul decât vecinului ăluia enervant care se dă mereu la tine cu replici imbecile…

Afară e frig. Putea să fie şi iulie, oamenii sunt reci. Dar e o seară de noiembrie, iar în Il Diavollo intră Miruna singură, atrăgând privirile câtorva bărbaţi de la mese. Privirle se intorc rapid către beri, Miruna nu e genul lor.

Se aşază la o masă lângă bar, iar barmanul o studiează. E îmbrăcată simplu – cizme negre cu botul rotund, blugi negri un pic strâmţi, un tricou cu Slayer şi o geacă neagră denim. Părul roşcat îi trece de umeri, iar pleoapele machiate cu negru acoperă ochii mari, verzi. Nasul subţire, buzele aidoma. Nu e frumoasă, dar când zâmbeşte are un je-ne-sais-quoi. Acum e sictirită şi scoate o ţigaretă pe care o aprinde.

Apare o chelneriţă jovială.
- Bună searaaa, ce vă aduc?
- 100 de Jack, fără gheaţă, spune sec Miruna, fără să consulte meniul.

Chelneriţa aduce rapid paharul de Jack, pe care Miruna nu îl bagă în seamă, privind prin barman, prin sticle, prin perete, undeva în altă parte. Mucul ţigăretei ignorate de ceva vreme se rupe şi pică pe masă. Miruna trage un ultim fum şi o stinge, după care dintr-o singură gură goleşte jumătate de pahar.

Aprinde o a doua ţigaretă şi bagă pachetul şi bricheta în buzunarul gecii. Trage cu poftă şi suflă fumul în pahar, inspiră şi îl dă peste cap. Ameţeala şi chelneriţa apar simultan.

- Să vă mai aduc ceva? Încă o sută?
- Un cuţit pentru inimă, vă rog.
- Nu cred că pot să vă aduc aşa ceva…
- Nu?
- În primul rând că eu aici nu pot să fac aşa ceva, adică pentru ce vă trebuie dumneavoastră noi nu…
- Pffff…
- Plus că nu avem decât tacâmuri pentru pizza care nu taie aşa de bine…
- Pizza nu taie bine?
- Nu, nu taie, deci ce vă aduc?
- Nota, da’ vezi că n-am carnetu de note la mine…
- Adica? Nu înţeleg… deci vreţi nota?
- Da.

Miruna trage un al doilea fum din ţigareta pe care o stinge de la jumătate. Lasă banii în micul carneţel de piele adus de chelneriţă şi părăseşte localul.

Pleacă spre casă. Ştie că e singură şi că nu are cine ce să îi zică legat de starea ei. Şi chiar dacă ar fi cineva, cui i-ar păsa? Păşeşte euforic zâmbind candid unei pisici vagaboante. Işi continuă mersul când ajunge pe o alee care trece printre două blocuri. Stâlpii de iluminat se sting şi e beznă. Ea e ameţită, iar în jurul ei e întuneric. Îşi spune cu voce tare, uşor jovială:
- La ce faţă am nu mă violează nici dracu!

Se panichează când îşi dă seama că pe întuneric nu ştie nimeni cum arată.