*** Acum două zile am făcut desenu ăsta şi i l-am arătat unui tovarăş care a zis că vezi domn’e, vine o vârstă când te maturizezi şi nu mai zici „pula”, „îţi rup jmafu” şi „mufarină” sau nu mai eliberezi tensiune cu un „pizda mă-tii!”. Un post despre ce spune lumea. ***

Bla, bla, zic oamenii că anumite lucruri nu se cuvin, că anumite chestii nu se spun, că nu mai trebuie să faci nişte căcaturi de la o vârstă. Mă seacă la suflet, vreau să le bag picioru atât de adânc pe gât, cât să îmi intre căcat in bocanc!

Vai, Dumi:

- Muzica ta mă deprimă, de ce nu poţi şi tu să asculţi ceva frumos?
- Te îmbraci atât de des în negru, nu ai şi tu ceva mai vesel?
- Nu mai vorbi aşa, că nu e frumos!
- Nu te mai lua mă de ei, că sunt şi ei oameni!
- Când o să îţi vină şi ţie mintea la cap? (ai 22, tre să fii şi tu mai serios!)
- Nu poţi pur şi simplu să faci caterincă de aşa ceva!

De ce dracu, după ce ai trecut de o vârstă, toată lumea te vrea un sclav plictisit? O, da, hai să ascultăm toţi Radio 21, să ne trimitem mailuri cu powerpointuri cu glume băşite la care se amuză secretarele de 50 de ani. Şi dacă tot facem asta, hai sa purtăm căcaturi pastelate şi nişte blugi albaştri, cu cât mai comuni, cu atât mai bine, ah şi să nu cumva să pronunţăm cuvântu „pulă” ,dar să fim ranchiunoşi faţă de ceilalţi la fel de gri ca şi noi – aşa e civilizat, domn’e!

Hai să ne luăm un loc de muncă idiot, care să ne mănânce 12 ore din zi, să facem burtă de la statul pe scaun, să ne bucurăm la remuneraţie şi să strângem bani de o maşină diesel, ca să avem cu ce să stăm dimineaţa 3 ore în trafic!

Şi dacă tot suntem aşa tari, cui îi trebuie exerciţiul fizic? Ne iubim aşa cum suntem şi oricum şi restul băbălăilor din juru nostru arată la fel. Frate, la 25 de ani, dacă ai familia ta, maşina ta şi o casă în care să stai, ce poţi să mai vrei, tată?

La naiba cu profunzimea, oricum arta e atât de vulgarizată, încât nimeni nu mai apreciază nimic. Avem mobil cu manele şi handsfree, ce contează cultura? Cărţile sunt pentru idioţi cu prea mult timp liber, s-a inventat televizoru, fraţilor, nu-i aşa?

Şi la ce îţi trebuie să ştii diverse? Frate, ştii să faci o proformă, te descurci cât de cât în engleză şi eşti la curent cu ştirile de la ora 7? Păi, frăţică, e de ajuns, altceva nu trebuie să ştii! Ce dacă te fuţi de ani buni şi crezi că pula e un muşchi? Nu, cultura generală e pentru tocilari care nu ştiu să se distreze!

Sunt un tip cu creier şi pretenţii de gentilom şi cu apucături de om de la periferie şi nu sunt împotriva socializatului, doar împotriva societăţii. Urăsc oamenii incolori pentru că se mândresc cu superficalitatea lor, îi urăsc pentru prostia nonşalantă, îi urăsc pentru că dacă nu i-aş urî, aş risca să ajung unul dintre ei.

Dacă vă seacă ceva ce alţii vor de la voi, dacă vă seacă societatea, dacă, dacă, dacă… mai jos e un formular de comentat… eu vă las cu o melodie.

*** Vi-l aduceti aminte pe Gigi din şcoala generală? Sau poate pe Vasile din liceu? Sigur că vi-i aduceţi aminte! Şi ei îşi aduc aminte de voi, doar că se fac că nu. ***

Mă seacă rău de tot la icre terminaţii cu care ai petrecut mulţi ani împreună, făcând diverse şi care după o încetare a întrevederilor regulate uită să mai dea cu “hai norocu” pe stradă. Sunt nişte imbecili distruşi, vai morţii lor de obidiţi, popândăi fleoşcăiţi pe care nu îi iert.

Oameni cu care ai băut din aceeaşi sticlă, cu care ai mâncat din aceeaşi pungă şi cu care ai împărţit acelaşi prezervativ… sau nu… ei bine, de îndată ce îi pocneşte o mică schimbare şi ajung un pic mai cool (în mintea lor), gata, uită cine eşti, uită de tot, acum ei sunt altfel, iar pe tine, pleavă ce eşti, nu te cunosc.

E cazul pizdelor bune ex-răţuşca-cea-nasoală, e cazul fraierilor cocliţi care au dat brusc de bani, e cazul muiştilor care cred că dacă au intrat la facultate chiar e un “nou început” şamd.

Îi ştiţi prea bine, i-aţi întâlnit în benzinării, în restaurantu din cartier şi poate într-o staţie de autobuz. V-au remarcat, dar au întors capul în altă parte. Ei sunt prea tari.

E nasol când vezi că un tovarăş bun s-a transformat într-un putzo palmatore care nu te bagă în seamă şi te întrebi “De ce!?”. Oare unora le e ruşine de trecut şi de oamenii cu care au ars-o? Păi, dragii mei, cei cu care aţi stat până acum v-au făcut aşa cum sunteţi, deci sunt parte din voi. Hai să ignorăm părţi din noi, precis ne va fi bine.

Unii mor în superficialitate.

*** Că tot n-am mai scos nimic de natură filozofică de ceva vreme, voi împărtăşi nişte concluzii pe care le-am tras acum ceva vreme în tramvai. Eu nu am mp3 player şi când merg pe undeva, mintea fuge pe ogoare, în loc să fie bruiată ***

Pentru început vom porni de la nişte premise de la care pleacă si Schopenhauer, pentru a demonstra alte idei.

1. „In regnul vegetal nu exista sensibilitate si nici durere. Durerea apare in forme incipiente la animalele inferioare. Chiar si la insecte, facultatea de a simti este foarte redusa”

2. „Sa trecem in revista regnul animal, sa contemplam nesfirsita varietate a formelor, perfectiunea structurilor si mecanismelor, continua risipa de putere, iscusinta si inteligenta in activitatea utila fiecarei fiinte in ciclul sau de viata riguros determinat. Astfel, la colectivitatile de insecte organizarea muncii atinge perfectiunea, sfidind omul in orice activitate manageriala. Si, totusi, viata celei mai mari parti a colectivitatii este o munca continua, menita sa pregateasca nutrimentul si habitaclul semintei sale, care nu intra in viata decit pentru a reincepe aceeasi munca.”

Ambele sunt adevăruri de netăgăduit, de aceea vom începe de la ele. Aşadar, din prima rezultă că odată cu creşterea sensibilităţii senzoriale şi a intelectului, apar noi forme de plăcere şi noi forme de durere. De aici putem prelungi ideea şi referindu-ne la oameni putem spune că toţi simţim durererile şi plăcerile fizice în moduri similare, să nu spunem chiar identice. Dacă partea asta a fost simplă, să ne gândim că senzorii noştri psihici diferă foarte mult de la persoană la persoană şi luând în seamă faptul că unii au o capacitate intelctuală mult mai dezvoltată decât alţii ajungem la conluzia că senzorii unora sunt mai “blegi” (recunosc că nu e cel mai fericit termen) decât ai altora, şi evident mă refer la senzorii care simt plăcerea sau durerea psihică.

De aici este lesne să deducem că unii oameni, cei cu o capacitate intelectuală sporită sunt capabili de trăiri de care cei cu un intelect mai slab nu sunt. Aşadar, pentru a vulgariza teoria, mă voi referi la arta modernă – acolo unde un muncitor şantierist vede o îngrămădire de puncte, care formeză un cerc, mai apropiate, mai dense şi mai violent pictate spre centru, efectul fiind invers spre exterior, un om de carte poate percepe adevărata expresie din spatele punctelor îngrămădite. (în cazul de faţă fiind vorba despre o bătălie).

Analizând şi cealaltă latură a capacităţii senzoriale dezvoltate, este la îndemână să concluzionăm că o dată cu perceperea anumitor plăceri altfel inaccesibile, apar şi noi dureri, desigur. Este un lucru cunoscut şi deja banal că oamenii inteligenţi sunt cei care suferă depresii, angoase etc, faţă de ceilalţi care trec prin viaţă într-un mod mai superficial, fără a-şi face anumite probleme sau a-şi pune anumite întrebări. Iar expresia “Artiştii trebuie să sufere” deşi foarte veche, va fi mereu adevărată, întrucât capacitatea de a suferi atestă şi capacitatea de a percepe lucruri extraordinare ori lucruri simple în mod inedit.

Comparând oamenii cu regnul animal, ajungem la ideea următoare: în cazul necuvântătoarelor cele mai bune exemplare ale speciei au ca roluri primare conducerea şi procrearea, în timp ce în cazul oamenilor exemplarele de vârf sunt fiinţe care suferă mai mult decât exemplarele inferioare.

Culmea, exemplarele alpha ale omenirii se ocupă cu egalizarea percepţiilor, aşadar, dacă oamenii de artă caută sa insufle unui public senzaţii înălţătoare, specimenele cu putere politică au capacitatea de a împărţi durere în stânga şi în dreapta prin intermediul războaielor.

Trist, dar adevărat, oamenii îşi induc singuri mai multă suferinţă decăt plăcere. De-alungul secolelor mijloacele de a ne autodistruge au progresat şi s-au diversificat enorm, în timp ce mijloacele plăcutului au rămas aceleaşi, ba chiar au apărut aşa-zisele dulci autodistrugeri, adică tutunul şi drogurile.

Tot ce am făcut de la începutul istoriei şi până acum a fost să incercăm să ucidem căt mai mult, să cauzăm cât mai multă durere, să călcăm totul în picioare, să strivim corola de minuni a lumii, dacă preferaţi expresia asta.

Dacă asta am făcut în mod mai mult sau mai puţin conştient până acum, la fel cum animalele fac totul pentru continuitatea speciei, probabil că asta este în sângele nostru.

Privind situaţia printr-o prismă cosmogonică, ontosul a fost creat ca un agent al perpetuării creaţiei. Oamenii sunt superiori animalelor şi plantelor, de aceea scopul nostru este superior scopului lor. Dacă în cazul ultimelor două scopul existenţei este asigurarea continuităţii proprii, al oamenilor este mai presus, fiind vorba de facerea posibilă a creaţiei.

Ajungem spre final şi cred că unii dintre voi deja bănuiesc spre ce mă îndrept, şi anume faptul că pentru ca ceva nou să fie creat e nevoie de nimic. Distrugerea cauzată de oameni este generatoare de nimic. Ca să fiu un pic mai plastic, un artist, pentru a crea are nevoie de un canvas gol, deci noi, oamenii, în frenezia nimicitoare garantată de avansul tehnologic nu facem altceva decât să ne împlinim menirea. Ca o concluzie amuzantă, ecologiştii sunt cei care ne trag în jos, pe noi, restul.

Aşadar, iată cum existăm doar ca o gumă de şters, ca un burete umed şi nimic mai mult, autodistrugerea – scopul vieţii. Quod erat demonstrandum.