Home*** … de luptă reală. O bucată a zilei de ieri. Airsoft, baby! ***
Ceasul se apropie de ora 18:00. Pădurea pare liniştită. Chiar şi acum, câteva raze pătrund printre ramurile copacilor şi fac lemnul lăcuit de pe arme să strălucească. Înaintăm cu băgare de seamă, vreascurile uscate trosnesc sub mulţi bocanci grei. Se ştie că ne mişcăm în două linii, dar pădurea este atât de deasă, încât nu vezi prea mulţi dintre ai tăi.
Aerul e tensionat. Oamenii ţin strâns armele în mâini. În faţă se aud focuri.
- Joos! urlă aspru sergentul. Staţi jos! Nu vreau eroi!
Mă arunc rapid la pământ. Vreascurile îmi rup piele de pe degete; pământul în care aş vrea să mă bag îmi intră doar sub unghii. Aerul e aburind. Nu mai văd mare lucru prin ochelarii de protecţie. Respir sacadat. Se comunică prin staţii. Nu pot distinge ce. Camarazii mei sunt şi ei lungiţi pe lângă mine, sergentul stă în fund, cu spatele rezemat de un copac. În stânga începe să se tragă. Sunt ai noştri, care răspund la foc.
- Mediiiic! urlă cineva în faţă.
Medic. Eu sunt ăla. Medic de luptă – faptul că pot oferi primul ajutor celor răniţi e doar un bonus. Port cu mine o puşcă-mitralieră şi cinci încărcătoare. Degeaba, însă, nu mă pot mişca, se trage şi nu văd inamicul.
- Mediiiiiic! se aude din nou, mult mai tare de data asta.
Din ce în ce mai mulţi dintre ai noştri deschid focul. Noi suntem încă destul de în spate, totuşi. Sergentul comunică ce a aflat:
- I-au atacat în faţă pe Craiova şi pe 16! Se trage de dincolo de şanţ!
Nu apucă să dea ordine că e oprit de sunetul arhicunoscut al mitralierei de campanie. Începe defrişarea de oameni, orice e deasupra nivelului ierbii cade. În jur se urlă ordine. Mitralierele ţăcăne. Glasul răniţilor care cer un medic se izbeşte de toţi copacii şi îmi explodează în creier.
Stăm cu faţa în pământul reavăn şi prima veste bună o primim când mitraliera inamică tace ca să fac loc urletelor răniţilor lor. Sergentul prinde bine momentul şi ordonă:
- Unşpeeee! Ridicarea şi-n faţăăă! a fost prima comandă. Şi capul la cutie! urmează a doua, în timp ce deja ne ridicasem.
Fugim îndoiţi la 90 de grade doar pentru a găsi o poziţie de tragere. Nu ştiu ce pluton e acum în stânga noastră, dar sunt ai noştri, au văzut că ne mişcăm şi ne dau foc de acoperire, un scurt timp. Alerg, respir greu prin cagulă, iar ochelarii sunt atât de aburiţi că abia văd pe unde calc.
Nu ajungem să ne ascundem după un trunchi de copac căzut, că doi dintre ai noştri pică loviţi în picioare. Un infanterist în faţă, iar în stânga ,DMR-ul plutonului, o femeie. Mă arunc din nou pe burtă, de data asta într-o iarba înaltă, din păcate, plină de urzici. Nu mai avem deloc acoperire, suntem între liniile de asalt. Singurii de-ai noştri din apropiere sunt lăţiţi pe jos, răniţi sau… doar lăţiţi. Focuri de mitralieră se aud doar în faţă. Comunicarea radio e zero. Avem doi răniţi şi nu mai văd pe nimeni din cauza ierbii. Din stânga mea aud urletul după medic.
E aproape. La 4-5 metri. Pun arma pe spate şi mă târăsc în speranţa că o să ajung unde trebuie. Mitraliera de campanie inamică îşi reia focul, din fericire nu pe direcţia mea. Mă târăsc mai departe, ajung la rănită şi cu greu scot un bandaj pe care i-l aplic în timp record. De la ea îl văd pe al doilea rănit, rezemat de un copac, şi pe sergent lungit pe burtă, lăngă două buturugi mari. Mi se face semn să stau acolo, iar rănitul arată cu mâna în direcţia din care s-a tras.
Pentru prima dată aud focuri şi din dreapta. Cred că sunt ai noştri care încearcă o învăluire. Nu trece mult timp şi iar se aud urlete după medic. În direcţia noastră nu se mai trage. Mă târăsc cât pot de repede până la al doilea rănit, încă 6-7 metri şi îi aplic şi lui un bandaj rapid. Gâfâi. Parcă mi s-au mai dezaburit ochelarii sau poate m-am obişnuit eu cu ei. Sergentul, din dreapta mă vede şi-mi zice-n şoaptă:
- Doar eu şi cu medicu…
- Şi-ăştia doi răniţi.
- Rareş?
- Nu ştiu.
- L-am pierdut pe Rareş.
