Home*** Cand eram eu mic, fiecare potaie de copil avea o jucarie a lui de care nu se despartea niciodata. Eu nu. Eu aveam o bicicleta. Cred ca am iubit bicicleta aia mai mult decat am iubit vreo persoana vreodata. Sounds sick, I know. ***
Evident, bicicleta mea era un Pegas. Rosu chiar, cu 3 prosti putere, ca eu dadeam la pedale, nu gluma! Mama, cat era de tare… Perioada pegasista a vietii mele a avut doua stagii, primul, cizelat, pe strazile din Bucuresti si al doilea, unul mai dur, la domeniul familiei mele, aflat intr-o zona rurala (adica la tara, in tarana si balegi).
Faceam multe chestii dubioase si chiar imi pimpuisem bicicleta, avea roti late, pt aderenta mai buna, ii schimbasem ghidonul si saua si ii scosesem aparatorile si toate zorzoanele, inclusiv ochii de pisica =))
Trecand peste asta, eu toata viata mea a trebuit sa lupt pentru lucrurile care mi-au placut. Nu atat sa lupt ca sa le obtin, ci sa lupt ca sa le pastrez. Povestea a inceput de la bicicleta asta si a continuat ulterior in cazul unor femei. Nu imi dau seama de ce, dar alti barbati mereu au vrut ce era al meu. Macar ca bicicleta am pastrat-o. La naiba cu femeile! 
)
Agresorul care imi voia bicicleta, bestia cu chip uman, monstrul etc etc (vezi Libertatea pt alti termeni similari) era un copil grasut cu ochelari. Acest criminal nu isi putea dezlipi ochii de ea si tot voia sa mi-o calareasca. Hm. Not good.
El: ma lasi si pe mine pe bicicleta?
Eu: Esti cumva retardat?
El: Bicicleta?
Eu: Re – tar – dat ?
El: Ma lasi si pe mine?
Eu: Hmmmm, sa ma gandesc…. NU!
In mod evident, barzaunele nu intelegea de vorba buna si se tot agita in jurul meu, dar mai ales al bicicletei, ca o musca in juru unui castravete. Trebuia lecuit, dar nu aveam de gand sa ii dau bicla mea, no way, sacrilegiu! Si mi-a venit o idee. De cand dadusem jos aparatorile, mi-am dat seama ca fusesera puse acolo de un inginer, nu de un designer si ca aveau intr-adevar o utilitate. Cu aparatori nu te stropeai ca o vita furajata cand treceai printr-una dintre baltile puse la dispozitie de statul roman.
Drept pentru care, intr-una din zile, il vad cum alearga dupa mine (eu fiind pe bicicleta) sa ma prinda din urma. Incetinesc ca sa ma ajunga si el incepe cu sacaiala, agatandu-se de bucata de fier de sub sa. Asta cu agatatul era deja datina, o facea de cate ori ma putea surprinde… de obicei dadeam mai tare din pedale ca sa il las in urma. Dar nu, nu in ziua aia. In ziua aia pur si simplu am trecut printr-o balega. Muahahahaha, I’ll win but never fight, that’s the art of war!
Si asa, dragii mosului, am scapat de agresor. Acum, intrebarea e, daca fac o femeie sa arunce balega in ochi celor care vor sa o fure, o sa scap si de ăia? ))
