*** În hălăduielile mele de prin uărl uai uebu ăsta am dat peste un fragment de proză erotică, după care am făcut pamfletu ce urmează. Sper ca autorul textului inițial să nu îmi aprindă lumânări la morți și să se amuze și el. Garantez că proza e senzațională – o să vă dea senzații. Nu neapărat tari, poate moi și maronii ***

Cei doi stăteau în continuare unul în fața altuia pe pat, goi. El o mângâia delicat, cu un picior pe părul de pe gambe, pe pulpă, urmând linia corpului ca linia unui EKG, simțindu-i alunițele păroase de peste tot . Ochii ei, adînci ca… ceva foarte adânc, se închiseră pe jumătate, act urmat de o zbatere spasmatică a capului și un “ijî” gutural. Era retardată.

El, involuntar se trase mai aproape de ea … Buzele lui îi sărutară conturul pleoapelor, al obrazului, apoi mai cu îndrăzneală îi gustară moliciunea buzelor ei, cu aromă de .. param-pam… shaoormaaa! Cei doi începură să se sărute înflocat, cu pasiune, împărtășind din rămășițele interdentare de castravete murat. El o întoarse cu fața în sus și părul ei negru, lung, se răsfiră pe perne și căzu. Efectele sejurului all-inclusive-for-a-dollar la Chernobâlci.

El începu să o sărute pe bărbie, pe gât, pe pieptul ei macho, gustând din toate sfârcurile și gândind că mai e nevoie de niscai ketchup. Urmă în jos, pe bazin, îi atinse cu buzele părul pubian rastafari, apoi capul lui se odihni între picioare unde nu dădu de ketchup cum v-ați fi așteptat, ci de câteva spaghete și o chiftea.

Ea începu să se cabreze, să se unduiască, întâi ușor ca o știucă prin nămol, apoi ca Gheorghe Doja după răscoală. Vârful limbii îi ieșea printre buzele umede și îi răsfira mustăcioara. Gemea din ce în ce mai tare – ijjjîîîîî îîîîîîî ăăăîîîîî. Ea avu un orgasm care îi înălță sufletul până la cer (lângă Lorenada și băieții de la B.U.G.), dincolo de tavan, prin ochiu maroniu a lu Veta de la 6 și, mai sus, dincolo de Sile de la 7. Sufletul ei se întoarse după un timp în trup și el se înălță atunci și spuse suav: “Fă, eu mă duc să mă piș!”

*** Dragelor şi dragilor, după ani şi ani de suferinţă, în sfârşit, eforturile mele scriitoriceşti au fost răsplătite şi, bineînteles, prezenţa divină s-a făcut şi ea simţită! Detaliile urmează. ***

După cum unii dintre voi deja ştiu, sunt un bucureştean nemernic, născut şi crescut în capitală, mai exact spre periferia ei. Ce legătură are asta cu orice? Păi, am participat la concursul de creaţie de pe povestind-bucurestiul.org (organizat de ONG-ul Epsilon3) şi am luat un premiu scriitoricesc, pentru opera mea.

Premierea a avut loc ieri seară, în Cafe Lente, iar eu n-aveam nicio treabă, m-am dus şleampăt, fără discurs, în stilul caracteristic. Premiul mi-a fost înmânat de către tovarăşa Adina Popescu, de la Dilema Veche, iar în momentul când mi-a spus “din partea juriului, pentru autenticitate” m-am fleoşcăit de tot. Am primit un pacheţel în care putea să fie şi C4 sau supă la plic, că oricum nu mai conta – adevăratul câştig a fost aprecierea pe care am primit-o din partea unor oameni mai deştepţi decât mine. Sunt un Dumii foarte fericit

Din păcate nu am fost şi favoritul publicului, am fost doar pe locul 2 la numărul de voturi, eh, asta e, nu le poţi avea pe toate

Da, frate… mi-au zis că sunt autentic… da mi-am revenit rapid din fleoşcăială, că sala se aştepta la un discurs, iar oamenii din ea la fel, aşa că am spus 2 fraze, toată lumea a râs şi eu m-am dus la locul meu.

Evident, povestea nu se termină aici. Incă de la începutul premierii ardeam de nerăbdare să văd toaleta localului, asa că de îndată ce s-a terminat cu premiile, am decis să îmi satisfac această năvalnică pornire. În drum spre locul sacru m-am întâlnit cu două foste colege de facultate, iar în budă m-am întâlnit cu un tip dubios. Ştiam că am succes şi la bărbaţi şi că sunt considerat “Yummy” ,dar ăsta m-a bulversat.

Tocmai ce ieşisem din privată, când dubiosu îmi întinde mâna şi îmi spune că îl cheamă Ştefan. Mă uit la el, mă gândesc că îl fac la bătaie, îi întind mâna şi spun că mă cheamă Alexandru, ceea ce e foarte adevărat. M-a întrebat ce fac eu p-acolo şi i-am explic pe scurt, ca să mă lase în pace, fără prea mult tam-tam. M-a mai întrebat o dată cum mă cheamă şi mi-a spus că şi el scria când era mic, că el a fost bolnav şi a fost la muntele Athos. Aha… I could care less, but it would be very hard! Până să ies m-a mai întrebat încă o dată cum mă cheamă şi m-a binecuvântat cu toată inima. O fi fost îngeru meu păzitor, că semăna un pic cu mine, da’ avea dinţii naşpa şi miroasea a transpirină.

Am plecat de la toaletă şi m-am oprit să le spun ex-colegelor de faza din budă. Ştefan a ieşit şi el şi a venit să se bage în seamă cu ele, le-a a cerut şi o ţigară. ) Ştiam că tipele o să îi frângă inima, aşa că m-am tirat râzând în sinea mea – uhuhuhu! Eeeevil!

Dar scăpasem de el? Wrong! A mai venit o dată la masa mea să mă întrebe din nou cum mă cheamă şi dacă am scris o carte… Probabil una din tipele de la masă s-o fi uitat urât la el, că s-a tirat brusc fără să îi zic nimic. Singur şi bălălău s-a mulţumit să mă privească de la o altă masă, fără să mă mai întrebe cum mă cheamă ))

Of, ce viaţă!

*** Prin urechile acului ***

“Este 11:32, iar afară sunt doar 10 grade. Sper că e cald acolo unde sunteţi. Dacă nu, o să avem mai încolo ora asta Kings of Leon – The Sex Is on Fire, iar acum avem o piesă nouă, hot de tot, Lady Gaga – Just Dance!”

Deşi dat în surdină, micul radio se face foarte bine auzit în toată încăperea friguroasă, cu tavan înalt. Mirosul dezinfectantului umple aerul salonului, ca în orice spital. Izul e de mult impregnat în pereţii albi, daţi cu humă vernil până la jumătate. Cele opt paturi vechi, metalice cu vopseaua scorojită pe alocuri sunt loc de odinhnă pentru pacienţi cu diverse răni, leziuni, contuzii, fracturi şi altele. Pe noptierele de lângă paturi zac, după caz, fie fructe în pungi transparente, fie coji de banană sau de portocală, care nu au fost băgate în seamă de femeia de serviciu neglijentă.

Clanţa bleagă a uşii albe se mişcă un pic în jos, iar în cameră îşi face apariţia un medic obosit şi uscăţiv. Câţiva dintre pacienţi bâiguie forme de salut, la care doctorul răspunde din priviri.

- Cum vă mai simţiţi astăzi? întreabă medicul, cu o politeţe strict profesională.
- Mi-au amorţit degetele, domnu’ doctor, se grăbeşte un pacient să răspundă.

Până ca altcineva să mai apuce să zică ceva, o asistentă intră în viteză pe uşa încă deschisă. Are aproximativ 50 de ani, e plinuţă, tunsă scurt, cu părul blond, tapat şi nişte ochelari pe care îi poartă pe vârful nasului.

- Domnu doctor, vă caută de la poliţie un domn, e la recepţie! spune agitată asistenta.
- Vin imediat, grăi doctorul sec, fără să se înţeleagă dacă se adresa asistentei sau pacienţilor.

Medicul aruncă un ochi la ceas şi părăseşte pacienţii pentru a se întâlni cu cel care îl aşteaptă; asistenta îl urmează îndeaproape şi ea.

- Vă salut, domnu doctor! face poliţistul energic, de la câţiva metri.

Medicul se apropie şi îi strânge mâna, apoi întreabă:
- Cu ce vă pot fi de folos?
- Ştiţi că azi-noapte, pe la doişpe când a venit o ambulanţă…
- Da, ştiu, au fost şi nişte colegi de-ai dumneavoastră, am fost pus la curent. întrerupe medicul.
- Bun, păi am şi eu nevoie de rezultatul examinării medicale, ca să ştiu ce scriu…
- Da, nicio problemă, vi le dau acum, aşa… şi hârţogăraia o faceţi cu o colegă de-a mea, nu mă ocup eu. spune doctorul, distant.
- Mi-e totuna, replică poliţistul indiferent.

Tăcerea se aşterne cât timp doctorul scotoceşte după nişte notiţe prin buzunarele halatului şi ale pantalonilor. Asistenta se apucă să caute ceva prin biroul masiv de la recepţie, probabil formulare.

- Ah, da! exclamă doctorul mulţumit la descoperirea notiţelor potrivite.
- Ziceţi, domnu doctor! face poliţistul, pregătindu-şi pixul.
- Deci avem o plagă înjunghiată, în abdomenul superior şi o minoră traumă pulmonară.
- Traumă pulmonară? verifică poliţistul.
- Da, minoră. A scăpat ca prin urechile acului, mare noroc.
Omul legii afişază un aer mulţumit, de persoană fără griji.

- Hmda, deci e clar. Haideţi să facem şi hârţogăraia şi aia e!
- Violenţă domestică? întreabă doctorul curios.
- Nu se pune problema, din ce am înţeles de la băieţii care au fost aseară la faţa locului şi dacă ziceţi că numai rănile astea le are, e clar, tentativă de sinucidere, răspunde poliţistul sigur pe sine.
- Hmda, asta e… spune medicul oarecum dezamăgit.

Asistenta, care de ceva vreme aştepta cu nişte hârtii întinse pe birou, surprinde momentul şi întrerupe:

- Domnu poliţist, aseară a fost vânzoleală mare că i-au adus şi pe unii dintr-un accident de circulaţie şi ştiţi cum e.. şi, mă rog, colega care era de servici n-a completat nimic la nume în fişe, deci dacă îmi ziceţi şi mie ce să trec aici la “numele pacientului”…
- Da, nicio problemă, se conformă acesta. Notaţi?
- Da. Ziceţi!
- Bârcălab, cu B, de la Bogdan.
- Bââr-căă-laab, silabiseşte prelung asistenta. Aşa, şi numele mic? continuă ea.
- Miruna.

*** Imposibila reacţiune ***

Continuă să plângă pe marginea patului, de data asta cu capul în palme, fără să îl mai bage în seamă pe bărbatul de pe birou.

- Ştii, eu sunt un bărbat puternic, dezbrăcat aparent, iar tu eşti o firavă în chiloţi. Dacă îţi voiam răul probabil că facem ceva până acum, nu? spune el, din nou jovial.

Miruna încearcă să se oprească din plâns şi cu lacrimile şiroind pe obraji, dar cu un zâmbet timid pe buze spune:
- Ce ştiu eu? Poate eşti sadic!
- Nu pot fi sadic, draga mea, sunt cum eşti tu, eu sunt tu, noi suntem unul…

Miruna tace o bună bucată de vreme, încercând să îşi înăbuşe plânsul. Nici el nu spune nimic.

- Eu sunt unul cu un bărbat!? De ce? Cine eşti? îndrăzneşte Miruna, prin ultimele suspine.
- Eu? Credeam că ţi-ai dat seama până acum. Sunt vocea raţiunii, dacă îţi place termenu’ ăsta…
- Eşti vocea raţiunii mele? Şi eşti bărbat!
- Probabil că în mintea ta femeile şi raţiunea nu pot fi puse laolaltă.

Miruna zâmbeşte larg. E foarte capabilă de a trece rapid de la o stare la alta.

- Şi de ce eşti dezbrăcat? întreabă ea, aproape râzând.
- Poate că sunt dezbrăcat de prejudecăţi, ştiu eu? Arăt cum vrei tu să arăt!
- Bun, şi ce vrei de fapt?
- O să fiu direct draga mea, ai băut prea mult. Vodkă, bere şi ai culminat cu whiskey în spelunca aia proastă. Nu e bine.
- Stiu, spune ea pierzându-şi zâmbetul.
- Normal că ştii, doar eu sunt tu, am mai zis asta. Totuşi, ce ştii, dar nu vrei să accepti e că nu eşti cum îţi doreşti.
- Nu sunt?
- Nu. Ascultă, ai un iubit care e mort după tine, iar tu nu îl bagi în seamă de 4 zile şi bei prin baruri singură ca ultima ştoarfă tristă fără nimic pe pământ, pentru că ai tu impresia că toţi te urăsc şi toţi îşi bat joc de tine, bla bla, ce să zic?
- Doar două zile, intervine Miruna, după o mică pauză de vorbire.
- Patru, insistă el.
- Aşa e.
- Ştiu că aşa e. Eu nu greşesc. Revenind la tine, eşti o femeie îngrozitoare, de fapt, ai pierdut mult din feminitate, uită-te la tine cum arăţi, cum îţi miroase părul… şi ăla e jeg sub unghii?
- Nu vreau să te mai aud, pleacă!
- Ce sunt obiceiurile astea? Te comporţi ca o ratată, iar dacă vei continua aşa, chiar că nu te va mai iubi nimeni! spune el virulent.

Miruna se enerveză, încleştează maxilarul şi îşi bagă mâinile în păr. Încă e aproape dezbrăcată şi pe marginea patului. El nu se lasă şi devine agitat:

- Nu, nu, nu, nu e bine! Nu e bine, nu e bine deloc! Trebuie altfel!
- Nu vreau să îmi zici ce să fac, lasa-mă dracu-n pace, nu te vreau!
- Nu vrei să vezi că greşeşti? Nu e bine, nu asta trebuie să fii, nu e bine!
- Taaaci, nu mai pot! urlă Miruna apucând involuntar, dar cu forţă de marginea patului şi strângând degetele de la picioare.
- Nu tac, fii altfel, fii cum erai înainte, de ce nu vrei? Îţi place aşa?
- Tu nu întelegi, nu mai vreau să te aud, nu mă interesează! ţipă Miruna, acum ridicată în picioare şi cu pumnii încleştaţi.
- Să faci bine să mă auzi şi să te schimbi, nu e bine cum eşti acum!
- Nu mai vreaaaau! urlă ea, privind în jur cu furie.

Pe birou, chiar lângă paharul de suc e un mic suvenir de Toledo, pe care i l-a a dus unchiul ei, un stiletto, pentru scrisori. Îl apucă în grabă.
- Nu te mai vreaaaau! ţipă ea şi împlântă metalul strălucitor în abdomenul bărbatului.

El nu afişeză decât o grimasă dezamăgită.

*** Raţiune, nu te cunosc! ***

Telefonul mobil sună. E iubitul Mirunei. Ea apasă pe “ignore” şi hotărăşte să folosească lumina de la telefon pentru a dispersa întunericul.

- Aaah, primul lucru deştept pe seara asta! se aude o voce de bărbat.

Miruna se întoarce bulversată, priveşte în jur, se uită în sus, nicio lumină pe nicăieri. „Cine o fi vorbit?” se întreabă.

- Hai să mergem mai repede acasă, avem de discutat, draga mea! se aude din nou vocea.
- Ce? Cine eşti? Şi unde eşti? Lasă-mă-n pace! se răsteşte Miruna, către străinul invizibil.
- Ei hai, draga mea, ştii că nu scapi aşa uşor de mine. Hai acasă, vreau să stam în pat şi să vorbim, nimic mai mult.

Felinarele se aprind din nou, iar Miruna o ia la fugă pe alee, stropindu-şi pantalonii într-o băltoacă. Nu mai vrea să ştie nimic de străin, vrea doar să fie în siguranţă. Vede scara blocului, uşa e deschisă, iar ea aleargă fără să se uite în urmă. Aprinde în fugă lumina pe casa scărilor şi urcă rapid până la etajul unu. Scoate cheia din geacă şi deschide uşa, după care intră în casă şi încuie rapid cu drugul. Răsuflă uşurată şi îşi dă seama că încă mai ţine în mână telefonul cu lumina pornită. Îl închide şi aprinde neonul din bucătărie.

Pe bufet stă dezbrăcat un bărbat de 25 de ani, brunet, înalt, cu muşchii lucraţi şi cu pieptul păros. Miruna se albeşte la faţă, vrea să ţipe, dar nu poate. Tipul i se adresează jovial:

- Ei, ştiu că nu ne-am mai văzut de mult, dar nu trebuie să faci faţa aia! Te superi dacă îmi pun un pahar de suc? Mulţumesc!
- Tu eşti cel care mi-a vorbit pe alee! Tu! Ce vrei de la mine?
- Vai, ţi-ai dat seama, eşti şi tu o mică Sherlock Holmes, nu?
- Răspunde la întrebare! De fapt, mai bine ieşi şi mă laşi în pace! Cine eşti?
- Eu sunt tu, tu suntem noi, noi suntem unul, spune el turnându-şi suc într-un pahar.
- Gata, nu mai beau! Mai bine mă culc.

Miruna se întoarce cu spatele la bărbat, stinge lumina şi trânteşte uşile în spatele ei, în drum spre dormitor. Închide şi uşa de la dormitor, aruncă geaca pe jos şi azvârle şi tricoul cu Slayer într-o direcţie aleatorie. Aruncă pe undeva întâi cizmele, apoi şi pantalonii. Bâjbâie prin întuneric după veioză. Căldura din casă face efectul alcoolului să se simtă şi mai puternic. Miruna abia găseşte veioza pe care o aprinde, doar ca să descopere că bărbatul de mai devreme stă acum în fund pe biroul ei, cu acelaşi pahar de suc în mână.

Dacă până atunci îşi ţinuse cumpătul cât de cât, acum are o tresărire puternică şi începe să plângă. Stă în chiloţi pe marginea patului şi se smiorcăie:

- De ce nu mă laşi? Te rog, lasă-măă! Ce vrei de la mine? Vrei să mi-o tragi? Să mă omori? Pleacăăăă!!!
- Eu? Nu vreau răul decât vecinului ăluia enervant care se dă mereu la tine cu replici imbecile…

*** Noiembrie, noapte şi stări de negare.***

Afară e frig. Putea să fie şi iulie, oamenii sunt reci. Dar e o seară de noiembrie, iar în Il Diavollo intră Miruna singură, atrăgând privirile câtorva bărbaţi de la mese. Privirle se intorc rapid către beri, Miruna nu e genul lor.

Se aşază la o masă lângă bar, iar barmanul o studiează. E îmbrăcată simplu – cizme negre cu botul rotund, blugi negri un pic strâmţi, un tricou cu Slayer şi o geacă neagră denim. Părul roşcat îi trece de umeri, iar pleoapele machiate cu negru acoperă ochii mari, verzi. Nasul subţire, buzele aidoma. Nu e frumoasă, dar când zâmbeşte are un je-ne-sais-quoi. Acum e sictirită şi scoate o ţigaretă pe care o aprinde.

Apare o chelneriţă jovială.
- Bună searaaa, ce vă aduc?
- 100 de Jack, fără gheaţă, spune sec Miruna, fără să consulte meniul.

Chelneriţa aduce rapid paharul de Jack, pe care Miruna nu îl bagă în seamă, privind prin barman, prin sticle, prin perete, undeva în altă parte. Mucul ţigăretei ignorate de ceva vreme se rupe şi pică pe masă. Miruna trage un ultim fum şi o stinge, după care dintr-o singură gură goleşte jumătate de pahar.

Aprinde o a doua ţigaretă şi bagă pachetul şi bricheta în buzunarul gecii. Trage cu poftă şi suflă fumul în pahar, inspiră şi îl dă peste cap. Ameţeala şi chelneriţa apar simultan.

- Să vă mai aduc ceva? Încă o sută?
- Un cuţit pentru inimă, vă rog.
- Nu cred că pot să vă aduc aşa ceva…
- Nu?
- În primul rând că eu aici nu pot să fac aşa ceva, adică pentru ce vă trebuie dumneavoastră noi nu…
- Pffff…
- Plus că nu avem decât tacâmuri pentru pizza care nu taie aşa de bine…
- Pizza nu taie bine?
- Nu, nu taie, deci ce vă aduc?
- Nota, da’ vezi că n-am carnetu de note la mine…
- Adica? Nu înţeleg… deci vreţi nota?
- Da.

Miruna trage un al doilea fum din ţigareta pe care o stinge de la jumătate. Lasă banii în micul carneţel de piele adus de chelneriţă şi părăseşte localul.

Pleacă spre casă. Ştie că e singură şi că nu are cine ce să îi zică legat de starea ei. Şi chiar dacă ar fi cineva, cui i-ar păsa? Păşeşte euforic zâmbind candid unei pisici vagaboante. Işi continuă mersul când ajunge pe o alee care trece printre două blocuri. Stâlpii de iluminat se sting şi e beznă. Ea e ameţită, iar în jurul ei e întuneric. Îşi spune cu voce tare, uşor jovială:
- La ce faţă am nu mă violează nici dracu!

Se panichează când îşi dă seama că pe întuneric nu ştie nimeni cum arată.

*** Despre existenţă inutilă ***

A doua seară în oraş săptămâna asta, dau tot de tipul de ieri. Poartă aceleaşi haine, probabil e uniforma de băut. De necrezut – după starea în care era ieri nu îmi imaginam că va mai face asta şi azi.

Dar se pare că m-am înselat: cară trei pahare. Lichidul incolor sigur nu e apă, iar la gin se pune şi lămâie… deci e iar tărie, vodka tonică, dar de data asta nu e singur. Are un mers urât, noroc că nu trebuie să meargă prea mult; se opreşte la o masă unde mai sunt o femeie şi un pletos.

Vorbesc, beau; reuşeşte să îşi smulgă un zâmbet. Pletosul nu are nimic special, ea pare o tipă draguţă. Are ceva deosebit şi o atitudine prea sfioasă ca să fie reală pentru barul ăsta şi compania ei. Se privesc stupid ca nişte copii, nu vorbesc mult, ea îşi freacă piciorul de al lui, pletosul pare în plus. Ah, da, femeile si baieţii răi, ştiu, ştiu…

Nu îmi pot imagina apropierea lor, totuşi se pare că el, ratatul, şi-a imaginat-o, întrucât dupa ce-a plecat pletosul la toaletă s-a întins spre ea. În sfârşit, un pic de logică apare în peisaj, când ea îl refuză şi mă bucur în sufletul meu. Hah! Dar imediat îmi vine o întrebare în minte – de ce să amăgeşti un tip care oricum e vai de el? Unde e provocarea? Şi mai vine una– oare a fost ceva ,cândva de capul lui?

Pletosul se întoarce şi văd cum se uită la ea, cum se uită la el şi devine evident că îl priveşte pe ratat ca pe un rival – probabil că se subestimează teribil. Ea doar se joacă, ulterior flirtează cu un picol, în tip ce pletosul încleştează fălcile. Celălalt s-a prins şi îşi vede de vodka lui. Ştie că dimineaţa îi va aduce o nouă cafea fierbinte şi bea până la fund. Pe altădată, realitate!

*** Despre inexistenţă. ***

Ea… ea îl mângâie, îl înconjoară. El o simte, o miroase, o respiră. O mână alunecă pe capul lui cu părul foarte scurt şi sârmos. Ea este specială, este o tigară Black Stone; el.. este un ratat. Mâna şi ţigara sunt ale lui, ca şi paharul de whisky. Dar nu şi barul, nu şi oamenii din el, de lumea de afara nici vorba. Poate că nu a fost niciodată a lui, nimeni nu ştie.

Stă singur şi relaxat la bar şi bea. După privire cred că doar fizic stă, căci picoarele gândurilor au rupt mii de opinci. Nu e vina lui că gândeşte ţărăneşte.

Neras, cu cearcăne şi o cămaşa veche de blug asortată la vârsta sufletului – la ce s-o gândi? Dar oare chiar gândeşte? Dacă da, înseamnă că foarte prost, un truism de altfel, având în vedere starea lui.

Apect de borfaş de doi lei, apucături de beţiv, cel mai probabil se ştie bine cu paharele şi cu băncile din parcuri. Pare a avea totuşi preferinţe muzicale de excepţie, altfel ar fi putut să îşi facă tabietul tăriei în oricare alt loc, e plin oraşul de spelunci… sau poate că asta era cel mai aproape.

Un personaj neplăcut pe o scenă a nimicului sau poate un călău pe eşafodul fericirii. Reuşeşte să dezguste o clientă care venise la bar după ţigări. Nu se ştie ce i-a spus, dar grimasa ei exprima repulsie în mai multe moduri decât un sconcs putrezit într-un bocanc.

Habar n-am cine e, probabil nici el. Acum pleacă legânându-se beat, probabil că mâine se va urî. Nu-i nimic, există cafea fierbinte pentru cei cu inima rece.

*** Iata un om care da sens multor lucruri care par lipsite de orice tangenta cu realitatea concreta. Si aici e vorba de treburi serioase si complicate, cum ar fi succesul in viata, intelesul unei bucati de feminitate si altele similare. ***

Henryk Sienkiewicz este un revelator, un filozof nevrut, caci ce poate fi mai accesibila si totodata mai expresiva decat filozofia actiunii? Sienkiewicz este cel care da sens expresiei „Citeste si tu o carte, ca sa mai inveti ceva”. Sa fiu sincer, imi pare rau ca m-am apucat de citit prea devreme. Da, am scris bine – din carti nu inveti mai nimic, cu exceptia anumitor cuvinte, pana nu ajungi la o anumita varsta. Filozofia cea mai buna nu da mura in gura ci alearga in jurul concretului, impungandu-l cu argumente. Aceasta este opera polonezului – dincolo de simplu sta o complexitate neimaginata, si cu adevarat constat ca in comentariile de la romana, ca autorul a avut si altceva in minte, in plus fata de ceea ce a scris.

Pentru unii, pluriplaneitatea nu inseamna nimic. Pentru altii, Sienkiewicz a fost doar un tip cu niste romane istorice p-acolo pe undeva prin negura timpului. Eu zic ca nu degeaba a primit el premiul Nobel. L-a luat pentru ca intamplarile din cartile sale conduc mintea umana un pic trecuta prin viata, catre concluzii uimitor de simple. Sunt lucruri la care nu te-ai gandi in mod normal sau care iti sunt incerte, dar cand citesti si ti se pune pe tava cazul generic, te pocneste revelatia. Caci Sienkiewicz, afara de multe alte lucruri, deschide minti.

Am citit si eu vreo trei, patru carti la viata mea, insa in timpul niciuneia nu am dat peste o asemenea incarcatura de cunostinte vitale la indemana incultului de mine. Caragiale este mult mai accesibil si daca va aduceti aminte de la scoala, este considerat deranjant de actual. Asta pentru ca societatea face progrese, insa oamenii raman la fel. Astfel, se putea scrie la fel de bine la inceputul secolului trecut despre oameni, ca si acum. Treburile stau la fel, cu toata modificarea circumstantelor. Caragiale, totusi, era un simplu fata de Sienkiewicz – imaginati-va ca daca exista ceva de invatat dintr-o opera scurta dar bine ticluita, cate poate oferi o carte a polonezului. Este extraordinar felul in care actiunea din cartea lui te duce cu gandul la actiuni din viata ta reala, iar desnodamantul acelora din carte, comparativ cu concretul individual conduc la formarea unor teorii personale calitative.

Si nu, nu discutam un caz de om stapanit de cartea pe care a citit-o. Exista cititori care impartasesc o parere cu un autor din motive stupide, cum ar fi cel ca nu a auzit si parerea desteptilor de partea cealalta. Dar aici nu este cazul, pentru ca Sienkiewicz nu ofera pareri care sa se invarta haotic intr-un posibil nemarginit, faustic. Nu, el ofera ipoteza concretului si a concretizarii.

Din cartea I din „Prin foc si sabie” am invatat ca:

- Puterea atractiei la femei consta in a parea usor de avut, cand de fapt nu sunt.
- Fericirea si tristetea nu duc nicaieri, doar cu nemultumire si/sau furie faci ceva.

Si mai sunt multe, insa nu am sa va rapesc placerea unei lecturi savuroase. Recomand Sienkiewicz pentru cei carora le place sa invete.

Stateam pe tronul meu din lemn masiv, iar craniile dusmanilor mei dormeau la picioarele mele…trupul meu obosit de atatea lupte se oglindea cicatrizat in lama sabiei mele stirbe… Si nimic din jurul meu nu mai era cum a fost. Splendoarea sangeroasei glorii se stinsese acum multa vreme, visteria mea – goala , iar tara mea mustea de revolte.
Ma gandeam pentru ce am luptat, si-n ochii mei tulburi se-ntindea rosie, zarea, in furie dreapta. Radacinile mele, infipte in acest pamant, au tras in mine numai sange rau, negru si otravitor, caci prea multora le-am dat pamant sub glie.

Sunt singur, si intunericul se apropie, invaluitor, incearca sa ma cuprinda, dar il cuprind eu pe el, si cu sabia in mana, imi tai cale printre mrejele destinului. Si ma tin de mana cu Moartea, si nu e rece deloc, e calda si imi zambeste, ma divinizeaza – i-am dat atatea sentimente. Inchis in mine, mecanic si rece, execut. Execut. Execut. Ma misc la semnal si stiu totul pe de rost – luptele mele nu mai sunt frenezii care intorc lumea pe dos, ci ceasuri care ma intorc.Le doresc, ca sa pot avansa, dar m-am saturat de ele.Umbrele-mi sangereaza in noapte, caci le-am spulberat in timpul zilei mele. Stand intre creneluri – stiu cine sunt.

Singur si multumit de mine, contemplez departarea din sufletul meu, si darz ca un sfinx, astept urmatoarea lovitura, care nu ma va clinti…