Ce mă face să vreau să împart chestia asta cu toată lumea? Păi, e simplu – eu nu-s prea deștept, deși uneori îmi închipui în mod umil cum ar fi; totuși, din puținul pe care îl știu vreau să dau și altora.

Până acu nu multă vreme habar n-aveam că ornitorincu trăiește doar în Australia. Acu câteva zile m-am surprins spunând că scăderea temperaturii implică scădere în volum – un prieten mi-a dat peste ochi cu cazul apei. Afff, m-am simțit ca penultimu incult. Noroc cu Vanghelie…

Sunt mulți oameni care trăiesc cu impresia că în Evul Mediu se întâmplau o groază de lucruri nasoale și că oamenii umblau în ultimu hal pe străzi. Ei bine, dragii mei, contestând ceea ce v-au spus alții, poate și profesorii, (aoleo, nu!) zic – dacă nu te speli câteva zile puți de nu te suporți tu, pe tine. Dacă tovarășu tău nu se spală și pute, nu îl suporți și îl faci cu ou și cu oțet… sau cu apă și săpun. Ce credeți voi că îi făcea pe oamenii născuți înaintea noastră să fie adulatori de miasme? Ă? De ce ălora de acu 600 de ani le-ar fi plăcut împuțiciunea? N-aveau și ei nări? Asta e o întrebare de bun simț pe care ar trebui să și-o pună orice om.

Nuuuu, Dumi, că așa mi-a zis mie profu de istorie! Ești tu prost! Plus că am văzut eu la TV un reportaj: „Bună ziua, sunt Adelin Pulișor și sunt aici, în Evul Mediu, alături de femei oprimate, ca Ioana d‘Arc, Regina Elisabeta și Marie Antoinette și tot lângă mine se află și Leonardo da Vinci și câțiva cocalari inculți din familia Medici și … băăăăi frate, ce put ăștiaaaa!” Desigur, în spatele lui aflându-se câtiva țărănoi care săltau și ei capetele, să apară pe cameră.

Oricum, suntem depresivi și știm că suntem nașpa, așa că ne batem singuri pe spinare și ne spunem că suntem mai buni… mai buni decât cine? Decât amicul cu Q7? Decât curvele de la TV, care au o groază de bani? Ah, păi, nu, suntem mai buni decât oamenii din Evul Mediu – ăia erau proști și nu se spălau! Yaaaay, suntem și noi mai buni decât cineva! Are we now?

Pentru că deja unora le fierbe neuronașul și se pregătesc să îmi zică ei mie un lucru sau două, o să dau și eu cu linkurile:

Despre igienă, pe Answers.com

În text veți găsi că îmbăiatul este una din cele 5 îndatoriri zilnice, în Hinduism, a cărei nerespectări conducea către păcat. Musulmanii trebuiau sa fie curați înainte de rugăciunea zilnică, iar Qur’anul subliniază importanța igienei. Și creștinii se spălau! Comerțul cu săpun a fost pentru prima dată stabilit în Evul Mediu – aparent, cruciații aveau și preocupări pecuniare, când nu se ciomăgeau cu strămoșii talibanilor. Culmea dracu, încă existau băi publice (ca pe vremea gloriei romane). Deși mințile catolice încuiate voiau să interzică spălatul în public, din cauza imoralității, aparent nimic nu poate sta în fața dorinței unui bărbat de a se curăți de jeg într-o mare supă de țâțe.

Despre igiena medievala, pe Middle-Ages.org.uk

Aici o să aflaţi despre faimoasa legătură între igienă şi Moartea Neagră. Pe scurt, se splălau oamenii şi atunci – chiar și pe dinți! O problemă nasoală însă era cu depozitarea gunoaielor! Și ce gunoaie! Tu acuma arunci pe jos o pungă și scuipi o ciungă, dar ăia din Evul Mediu hăcuiau vaca în spatele curții și aruncau mațul în șanț. Pe de altă parte, pe vremea aia existau oameni a căror misiune era să strângă căcatu, cu roaba, de pe stradă, ceea ce nu putem spune și despre 2010.

Asupra igienei, sănătății medievale și a altor aspecte interesante, pe TraditionInAction.org

Un articol interesant, care explică, folosind argumente științifice de ce anumite afirmații despre Evul Mediu sunt eronate. Foarte multe lucruri logice împotriva denigrării civilizației creștine medievale. Veți fi surprinși ;)

Top 10 mituri despre Evul Mediu, pe ListVerse.com

Last but not least, pentru cei care nu prea au chef să citească pe net, lucruri care par scoase din cărți (Yuuuuck!) avem un articol frumușel, cu ilustrații colorate. Aici veți aflacă majoritatea lucrurilor pe care le credeați voi, gen că ăia erau nespălați sau că femeile erau oprimate ori că oamenii de rând erau nefericiți, subjugați șamd sunt cam… neadevărate. Venari, ludere, lavari, bibere; Hoc est vivere! (To hunt, to play, to wash, to drink, – This is to live!)

Oh, well, that‘s that. Mai gugăliți și voi, dacă vreți mai multe. Tare-s curios ce vor crede urmașii noștri despre noi. O să scriu un post separat despre asta. Până atunci, însă, vă las cu Skyclad – History Lesssens.

Sunt anumite cuvinte pe care le auzim într-o seară de joi, când ne gândeam la weekend şi cafeaua de a doua zi, sunt cuvinte care ne zdrăngănesc în cap multă vreme. Iată câteva din chestiile care îmi presează neuronul:

- Bă, de ce să munceşti pentru unu şi să îi aduci ăluia 10 mii de dolari, din care el să îţi dea ţie 500? Dimineaţa când te scoli, tu tre să te gândeşti cum să faci să îţi aducă unu 10 mii de dolari, din care să îi dai lui 400!

- Bă, având în vedere ce poţi, să ştii că te bălăceşti în mediocritate!

- Bă, unii fac bani din căcat!

Poate că scriu iar despre bani, poate că scriu despre libertate, poate că scriu despre puli spaţiale şi pizde cu 3 ochi, nici eu nu ştiu.

Ce ştiu e că muncesc mult, iau bani puţini şi plec acasă cu 10 kile de stres, ca şi mulţi dintre voi, probabil. Dacă n-ar fi stresul nu m-ar deranja munca multă, prost plătită pentru că măcar fac ceea ce îmi place. (n.r. sunt grafician)

Dar, sunt sătul de:
- clienţi imbecili, care cer kitschuri pe care după ce le termini nu le poţi băga în portofoliu, că they suck.
- idioţi care vor ceva frumos; vor ca totul să iasă în evidenţă (într-un print)
- proiecte cu deadlineul acum, acum, urgent, urgent, cate 3-4 d`odată
- cerinţe imposibile
- incapacitatea românilor de a înţelege dictonul “garbage in, garbage out”
- proştii care nu înţeleg că între creativitate şi supă la plic e o mare difernţă. Nu te trezeşti dimineaţa, te caci şi brusc ai ideea pentru cel mai bun print din lume…

Ce vreau? Ce mi-ar plăcea?

Păi ar fi mişto să am propria mea afacere, mi-ar plăcea să fac desene pentru tricouri. La noi se vând mizerii de haine cu 2 milioane, cu desene făcute de copii de 13 ani. Afacerea mea ar fi să vând tricouri mişto pe bani puţini. Nu-mi trebuie cine ştie ce capital, cred că m-aş descurca cu vreo 3000 de euro, 4000 cel mult. Că nu ştiu nimic despre contabilitate şi alte căcaturi, asta e altă treabă, dar hei, nimeni nu îşi face afacere de unu singur.

Dar cum sloboz strângi 3000 de euro într-o ţară de căcat, ca România, în care nici măcar deodorantele nu mai funcţionează cum trebuie? Cum dracu îţi cumperi libertatea, când munceşti cinstit, cum faci asta rămânând integru?

Să-mi bag pula-n ea de ţară oprimată, că înainte de criză a fost nasol, în criză e nasol, după criză va fi nasol, că deh, abia am ieşit din criză. Trăim într-un loc al sugrumului financiar, într-un spaţiu al obidei cerebrale şi al caznelor sufleteşti.

Şi iar ajung la ideea că aş vrea să fac ceva, dar nu ştiu exact ce, nu ştiu cum, ştiu doar că am un scop. Şi tare presimt că în lupta mea pentru subzistenţă, gândul meu năvalnic îşi va pierde şenilele şi nici nu voi şti vreodată ce să fac, pentru că munca obliterează cugetul. Şi oricum nu te înnobilează, pentru că la muncă înjuri cel mai mult.

Simt cum mă decolorez, să-mi dea cineva o bidinea!

Multe dintre slujbe au avantajele lor, în viaţa de zi cu zi, în acest sens urmează nişte exemple evidente. Un tâmplar are cu siguranţă o masă bună. Un meseriaş are instalaţia sanitară facută perfect. Un grafician îşi poate face singur designul tricoului (nu că ar fi ceva super folositor). O croitoreasă îşi face singură hainele. Aţi prins ideea, totuşi, există slujbe fără avantaje…

Ce beneficii are un redactor? Dar un pompier? Un chelner? Cam aiurea, nu? De ce? Pentru că slujba lor nu îi ajută cu nimic calumea în viaţa de zi cu zi.

Unii au avantaje, avantaje în ce? În atingerea unui scop, bineînteles! Ce scop? Păi. Unu e hedonist, altu e materialist, alţii vor doar să supravieţuiască, scopuri, periscopuri, cu toţii le avem.

Totuşi, există o variabilă comună de care avem cu toţii nevoie şi anume dolarul. Vrei un merţan – trebuie bani, vrei să te distrezi la mare – trebuie bani, vrei să haleşti 3 pizza si 2 shaorma – trebuie bani, vrei să fii un artist visător – tot îţi trebuie bani ca să ai ce mânca (sau ce bea).

Acum, cam cât mă ajută pe mine în atingerea scopului meu beneficiul oferit de specializarea mea în câmpul muncii? Păi, nu foarte mult, asta ca să nu zic nimic de ăia care chiar nu au avantaje.

E cineva mai presus? Da! La fel cum cel care lucrează cu lemnul îl cunoaşte, ştie cum să îl ia, să îl întoarcă şi să scoată ce-i mai bun din el, cam aceleasşi abilităţi le au şi cei care lucrează cu banii la nivel de la mediu în sus. Nici măcar nu mă refer la marii granguri, nu, vorbesc de finanţişti, de brokeri, de cei din tagma lor. Lucrezi cu banii, avantajul tău e că ai mulţi bani la rândul tău. Ştiu că nu pare cine ştie ce lucrul pe care tocmai l-am spus, dar vă rog să contemplaţi universalitatea potenţei acestui beneficiu.

Orice obiectiv superficial este mai uşor de atins atunci când eşti full de bani. Banii cu siguranţă nu cumpără fericirea, nu răscumpără nopţi pierdute la muncă şi nu fac nici pe departe cât alte valori, dar… trageţi fiecare o concluzie aici.

Ca să închei postul ăsta, conchid că trăim într-o lume haotică şi proastă. Iată că Terra a avut (şi are) atâţi înţelepţi şi totuşi nu a scris nimeni un codex al umanităţii. Te trezeşti în viaţă că de fapt nu ştii cine eşti, ce vrei să faci şi, mai rău, că nu ştii nici cum, nu ai un manual de utilizare pentru viaţă. De asta avea nevoie planeta, nu de cărţi sfinte. Când eşti mic habar nu ai cum vor afecta acţiunile tale propriul tău viitor. Nu ştii nimic. Nu ştii că dacă te vei specializa în ceva anume vei ajunge fără slujbă sau cu muncă multă şi bani puţini sau cu prea multă muncă şi depresii.

Nu ştii nimic. Ne naştem în negură şi nimeni nu ne ajută, pentru că nimeni nu ştie cum. Ai un obiectiv – cum îl atingi? Nu se ştie – alegi o cale care crezi tu că e bună, bazat pe… intuiţie. O viaţă întreagă ţine de o zvâcnire adolescentină către un anumit domeniu. Valenţe, carenţe, excese – cu astea justifici decizia şi la un moment dat constaţi că hopa, ai luat-o pe un drum nasol. Constaţi că deciziile anterioare au fost nepotrivite pentru obiectivul tău de acum. Poate era bun un beneficiu pe care nu îl ai. Nasol.

Debusolarea asta îi aruncă pe unii într-o viaţă mediocră, pe alţii în braţele unei lumini aşa-zis călăuzitoare a unei religii, pe allţii îi face să se agite şi să îşi pună întrebări.

Unde eşti?

Bla, bla, zic oamenii că anumite lucruri nu se cuvin, că anumite chestii nu se spun, că nu mai trebuie să faci nişte căcaturi de la o vârstă. Mă seacă la suflet, vreau să le bag picioru atât de adânc pe gât, cât să îmi intre căcat in bocanc!

Vai, Dumi:

- Muzica ta mă deprimă, de ce nu poţi şi tu să asculţi ceva frumos?
- Te îmbraci atât de des în negru, nu ai şi tu ceva mai vesel?
- Nu mai vorbi aşa, că nu e frumos!
- Nu te mai lua mă de ei, că sunt şi ei oameni!
- Când o să îţi vină şi ţie mintea la cap? (ai 22, tre să fii şi tu mai serios!)
- Nu poţi pur şi simplu să faci caterincă de aşa ceva!

De ce dracu, după ce ai trecut de o vârstă, toată lumea te vrea un sclav plictisit? O, da, hai să ascultăm toţi Radio 21, să ne trimitem mailuri cu powerpointuri cu glume băşite la care se amuză secretarele de 50 de ani. Şi dacă tot facem asta, hai sa purtăm căcaturi pastelate şi nişte blugi albaştri, cu cât mai comuni, cu atât mai bine, ah şi să nu cumva să pronunţăm cuvântu „pulă” ,dar să fim ranchiunoşi faţă de ceilalţi la fel de gri ca şi noi – aşa e civilizat, domn’e!

Hai să ne luăm un loc de muncă idiot, care să ne mănânce 12 ore din zi, să facem burtă de la statul pe scaun, să ne bucurăm la remuneraţie şi să strângem bani de o maşină diesel, ca să avem cu ce să stăm dimineaţa 3 ore în trafic!

Şi dacă tot suntem aşa tari, cui îi trebuie exerciţiul fizic? Ne iubim aşa cum suntem şi oricum şi restul băbălăilor din juru nostru arată la fel. Frate, la 25 de ani, dacă ai familia ta, maşina ta şi o casă în care să stai, ce poţi să mai vrei, tată?

La naiba cu profunzimea, oricum arta e atât de vulgarizată, încât nimeni nu mai apreciază nimic. Avem mobil cu manele şi handsfree, ce contează cultura? Cărţile sunt pentru idioţi cu prea mult timp liber, s-a inventat televizoru, fraţilor, nu-i aşa?

Şi la ce îţi trebuie să ştii diverse? Frate, ştii să faci o proformă, te descurci cât de cât în engleză şi eşti la curent cu ştirile de la ora 7? Păi, frăţică, e de ajuns, altceva nu trebuie să ştii! Ce dacă te fuţi de ani buni şi crezi că pula e un muşchi? Nu, cultura generală e pentru tocilari care nu ştiu să se distreze!

Sunt un tip cu creier şi pretenţii de gentilom şi cu apucături de om de la periferie şi nu sunt împotriva socializatului, doar împotriva societăţii. Urăsc oamenii incolori pentru că se mândresc cu superficalitatea lor, îi urăsc pentru prostia nonşalantă, îi urăsc pentru că dacă nu i-aş urî, aş risca să ajung unul dintre ei.

Dacă vă seacă ceva ce alţii vor de la voi, dacă vă seacă societatea, dacă, dacă, dacă… mai jos e un formular de comentat… eu vă las cu o melodie.

Pentru început vom porni de la nişte premise de la care pleacă si Schopenhauer, pentru a demonstra alte idei.

1. „In regnul vegetal nu exista sensibilitate si nici durere. Durerea apare in forme incipiente la animalele inferioare. Chiar si la insecte, facultatea de a simti este foarte redusa”

2. „Sa trecem in revista regnul animal, sa contemplam nesfirsita varietate a formelor, perfectiunea structurilor si mecanismelor, continua risipa de putere, iscusinta si inteligenta in activitatea utila fiecarei fiinte in ciclul sau de viata riguros determinat. Astfel, la colectivitatile de insecte organizarea muncii atinge perfectiunea, sfidind omul in orice activitate manageriala. Si, totusi, viata celei mai mari parti a colectivitatii este o munca continua, menita sa pregateasca nutrimentul si habitaclul semintei sale, care nu intra in viata decit pentru a reincepe aceeasi munca.”

Ambele sunt adevăruri de netăgăduit, de aceea vom începe de la ele. Aşadar, din prima rezultă că odată cu creşterea sensibilităţii senzoriale şi a intelectului, apar noi forme de plăcere şi noi forme de durere. De aici putem prelungi ideea şi referindu-ne la oameni putem spune că toţi simţim durererile şi plăcerile fizice în moduri similare, să nu spunem chiar identice. Dacă partea asta a fost simplă, să ne gândim că senzorii noştri psihici diferă foarte mult de la persoană la persoană şi luând în seamă faptul că unii au o capacitate intelctuală mult mai dezvoltată decât alţii ajungem la conluzia că senzorii unora sunt mai “blegi” (recunosc că nu e cel mai fericit termen) decât ai altora, şi evident mă refer la senzorii care simt plăcerea sau durerea psihică.

De aici este lesne să deducem că unii oameni, cei cu o capacitate intelectuală sporită sunt capabili de trăiri de care cei cu un intelect mai slab nu sunt. Aşadar, pentru a vulgariza teoria, mă voi referi la arta modernă – acolo unde un muncitor şantierist vede o îngrămădire de puncte, care formeză un cerc, mai apropiate, mai dense şi mai violent pictate spre centru, efectul fiind invers spre exterior, un om de carte poate percepe adevărata expresie din spatele punctelor îngrămădite. (în cazul de faţă fiind vorba despre o bătălie).

Analizând şi cealaltă latură a capacităţii senzoriale dezvoltate, este la îndemână să concluzionăm că o dată cu perceperea anumitor plăceri altfel inaccesibile, apar şi noi dureri, desigur. Este un lucru cunoscut şi deja banal că oamenii inteligenţi sunt cei care suferă depresii, angoase etc, faţă de ceilalţi care trec prin viaţă într-un mod mai superficial, fără a-şi face anumite probleme sau a-şi pune anumite întrebări. Iar expresia “Artiştii trebuie să sufere” deşi foarte veche, va fi mereu adevărată, întrucât capacitatea de a suferi atestă şi capacitatea de a percepe lucruri extraordinare ori lucruri simple în mod inedit.

Comparând oamenii cu regnul animal, ajungem la ideea următoare: în cazul necuvântătoarelor cele mai bune exemplare ale speciei au ca roluri primare conducerea şi procrearea, în timp ce în cazul oamenilor exemplarele de vârf sunt fiinţe care suferă mai mult decât exemplarele inferioare.

Culmea, exemplarele alpha ale omenirii se ocupă cu egalizarea percepţiilor, aşadar, dacă oamenii de artă caută sa insufle unui public senzaţii înălţătoare, specimenele cu putere politică au capacitatea de a împărţi durere în stânga şi în dreapta prin intermediul războaielor.

Trist, dar adevărat, oamenii îşi induc singuri mai multă suferinţă decăt plăcere. De-alungul secolelor mijloacele de a ne autodistruge au progresat şi s-au diversificat enorm, în timp ce mijloacele plăcutului au rămas aceleaşi, ba chiar au apărut aşa-zisele dulci autodistrugeri, adică tutunul şi drogurile.

Tot ce am făcut de la începutul istoriei şi până acum a fost să incercăm să ucidem căt mai mult, să cauzăm cât mai multă durere, să călcăm totul în picioare, să strivim corola de minuni a lumii, dacă preferaţi expresia asta.

Dacă asta am făcut în mod mai mult sau mai puţin conştient până acum, la fel cum animalele fac totul pentru continuitatea speciei, probabil că asta este în sângele nostru.

Privind situaţia printr-o prismă cosmogonică, ontosul a fost creat ca un agent al perpetuării creaţiei. Oamenii sunt superiori animalelor şi plantelor, de aceea scopul nostru este superior scopului lor. Dacă în cazul ultimelor două scopul existenţei este asigurarea continuităţii proprii, al oamenilor este mai presus, fiind vorba de facerea posibilă a creaţiei.

Ajungem spre final şi cred că unii dintre voi deja bănuiesc spre ce mă îndrept, şi anume faptul că pentru ca ceva nou să fie creat e nevoie de nimic. Distrugerea cauzată de oameni este generatoare de nimic. Ca să fiu un pic mai plastic, un artist, pentru a crea are nevoie de un canvas gol, deci noi, oamenii, în frenezia nimicitoare garantată de avansul tehnologic nu facem altceva decât să ne împlinim menirea. Ca o concluzie amuzantă, ecologiştii sunt cei care ne trag în jos, pe noi, restul.

Aşadar, iată cum existăm doar ca o gumă de şters, ca un burete umed şi nimic mai mult, autodistrugerea – scopul vieţii. Quod erat demonstrandum.

Intra pe net o prietenă bună cu status că se căsătoreşte. Uit de parfum, de femei etc şi îmi dau seama că am sufcienţi cunoscuţi mai mici decât mine sau de aceeaşi vârstă care se gândesc serios la căsătorie. Ce-aveţi fraţilor – prea multă… ce? Că nu îmi dau seama ce ar trebui să faci în exces ca să vrei sa te căsătoreşti…

Însurat e niţel mai bine ca spânzurat. OK, înţeleg că unii vor stabilitate and all that crap, dar de ce la 20 de ani? Cea mai tare chestie pe care am auzit-o, venea de la o tipă cu o relaţie de durată şi o vărstă prea fragedă pt măritiş. A spus: “X este foarte tare, dar l-am cunoscut prea devreme” Ding-ding – 100 de puncte!

Bine, e foarte adevărat ca eu sunt Mister „Fucked-up-relationship” şi Mister „I’ll-steal-your-girlfriend-or-fiancee” ,iar eu mai degraba cred in Dumnezeu, decât în fidelitate. Nu m-aş prinde că o gagică e perfectă pt căsătorie nici dacă ar scrie în presă. Plus că femeile sunt atât de mişto încât nu ştiu cum pot unii să iubească numai una. )

Acum, lăsând la o parte caterinca, ce îi face pe oameni să îşi dorească însurătoarea? Şi la 20 de ani! Păi acum ceva vreme discutam cu cineva care spunea că vrea să se vadă odată casătorit, cu o maşina, o casă si nişte bani în bancă. M-a întrebat cum mă văd la 30 de ani – la vârsta aia eu vreau să desenez mai bine şi doar atât am ca plan. O fi de rău, habar n-am. Poate mă vedeţi şi pe mine peste 2 luni că zic de însurătoare… yeah, right ))

Mie mi se pare că ce e mişto se termină la căsătorie, asta daca într-adevăr îţi respecti partenerul. O vorbă din bătrâni spunea ca însurătoarea e bucurie pulii şi belea capului. Asta pentru bărbaţi, la femei nuj cum o fi ))

Later edit: ăsta nu e un post în care mă iau de nişte oameni şi de fericirea lor, ci un post în care zic: “chestia asta mă sperie!”

Unii zic că blogul meu îi binedispune, iar cum unii sunt genul care să se bucure de răul altuia, iată răul meu.

- Am experienţă, portfoliu, atestate, calificari profesionale, premii, galerie etc şi nu îmi pot găsi o nenorocită de slujbă de grafician. I don’t get it. Ieri eram in WoW (save your preaches) şi întreb pe chat dacă a auzit careva de vre-un post de grafician. Lumea zice că nu, mai puţin un tip care zice: “Ce-i ăla grafician? E un fel de miner? Scoate grafitu din pământ?” .Nu, frate, e un tip care încearcă să îti bage capu în cuptor, că eşti necopt rău. Şi grav e că ăla ARE loc de muncă…

- Azi am fost la doctor. Niciodată nu am fost tanc sau MIG, dar azi când am aflat că tre să ma internez că am minim piatră la rinichi mi-au picat dintii. A venit un ţigan şi a fugit cu ei, deci acuma am şi piatră la rinichi şi mai sunt şi ştirb. Hm. Simt ca îmi pierd simţul umorului.

- Acum câteva zile am desenat pe un perete un logo. Când să dau şi eu de două ori cu pensula, îmi tremura mâna prea tare ca să pot picta cum trebuie. Ce dracu? Ah, stai, e aceeaşi problemă de câţiva ani, am uitat. În situaţii de genu ăsta ma întreb: să cred în Dumnezeu şi să îl urăsc sau să mă fac că nu există şi să stau chill? Sau poate chilli? Dar asta ar însena să fiu iute, iar eu mereu am fost mai lent. Hmmm…

- Dragostea şi banii au fost mereu ca apa calda, niciodată nu am avut parte aşa cum aş fi vrut. Dar asta e o chestie generala, deja îs obişnuit. Pe bani ma piş de mult, cu dragostea e mai greu…

Deci să recapitulăm: n-am slujbă (şi nici bani), nu iubesc, sunt incapabil de a-mi practica pasiunea şi stau prost şi cu sănătatea. Test de imaginaţie: what else can go wrong?

Îmi dedic “Ludacris – We Got” şi de Crăciun vreau o sticlă de tărie.

- Mă enervează când o tipă care vrea sa-mi stea în poală reuşeşte să se aşeze fix pe chei. Acuma îi înţeleg pe manelarii ăia care stau cu toate obiectele pe masă. Nu sunt prost crescuţi, ci doar precauţi – nu ştii când vine-o căprioară şi ţi se aşează pe turnu Eiffel (de la breloc). Dacă aş avea o şcoală pt femei, asta cu aşezatul ar fi materie de bază alături de “cum să nu intri înaintea unui bărbat într-o bodegă” ))

- Mă enervează băbălăii fără maniere. Te-ai gândi că dacă au ajuns la o vârstă ştiu să se poarte în societate, dar ţeapă, că te calcă moşii direct pe deşte in troleu şi n-ai s-auzi vreo scuză. Ever!

- Mă seacă grasele de la ghişeuri care mereu au de bârfit, mereu au de vopsit o unghie, mereu au de frecat o cafea – s-a inventat filtrul, tutelor! Dobitoacele alea ar face orice, mai puţin să muncească…

- Mi se par idioate conversaţiile sterile despre generalităţi. Mă seacă să aud “eh, dumi, ştii cum e…” sau, şi mai rău – “ai şi tu dreptate, dar na… “ Holy crap! Chiar nu eşti in stare să zici ceva inteligent? Sigur că nu sunt absurd, nu le ştiu pe toate (o, Doamne, am admis-o!) , dar când dificultatea subiectului e pertinentă, lenea cerebrală nu îşi are rostul. Ştiu că lenea e mama tuturor viciilor şi că fiind o mamă trebuie respectată, dar să nu exagerăm

- Mă enervează cel mai tare faptul că în orice local m-aş duce nu pot să găsesc un nenorocit de cuţit care să taie! Dacă te duci undeva sa mănânci o pizza şi ai avut ghinionul ca Agatocle de la bucătărie să nu o taie bine, n-ai decât să o tai chop-suey style, că sigur nu va merge cu surogatul ăla de cuţit!

Eu: Auzi? Aşa e că dacă eram combinaţi şi iţi ziceam „taci, mă!” şi “hai în pula mea mai repede!” te-ai fi supărat?

Ea: Da, logic!

Eu: Deci îi permiţi unui prieten, dar gagicului, pe care, vorba aia, îl iubeşti, nu?

Ea: Nu, când eşti combinat ai parte de o reducere a privilegiilor!

Multi indivizi spun că binele şi răul nu există. Nu ştiu câţi aduc si argumente în acest sens, însă iata o teorie a mea, legată de acest fapt.

După cum Einstein spunea, totul este relativ, aşadar un set de consecinţe, raportat la un anumit sistem de referinţă poate fi considerat nefavorabil, însa luând în considerare şi alte unghiuri de abordare, putem sesiza, uneori cu stupoare chiar, că acele consecinţe pot fi si benefice.

Spre exemplu, când o persoană are un eşec profesional care nu îi permite să activeze într-un anume domeniu, pentru el, ca individ este un eveniment, in primul rând neintentionat, eronat in cursul firesc al lucrurilor, dar şi neplăcut. Ăsta este considerat a fi răul. Desigur, poate fi considerat un lucru bun, schimbând prisma prin care privim lucrurile.

Aşadar, ca să vulgarizez un pic teoria, atunci când cineva pică examenul de la şcoala de şoferi pentru el este un lucru “rău”, însă faptul că nu chiar oricine poate avea carnet de sofer este un lucru bun, pentru pietoni şi pentru ceilalţi participanţi la trafic.

Probabil că unii dintre voi acum se gândesc la expresia “Tot răul spre bine”, iar alţii vor spune că nu am făcut altceva decât să argumentez că nu există răul pur. Deci oarecum am ramas cu binele. Dar binele există?

Ei bine, eu cred că nu, argumentele mele ţinând de imperativul lui Kant. Acest principiu kantian se rezumă la faptul că atunci când o noţiune este definită în funcţie de o alta, se crează o interdependenţă. Aşadar, dacă una dintre ele dispare, va dispărea şi cealaltă. Logica aceste afirmaţii este una facilă – ca exemplu, dacă nimeni de pe planeta asta nu ar mai minţi, atunci s-ar pierde şi noţiunea de adevăr.

În concluzie, dacă nimic nu este cu adevărat rău, atunci nimic nu poate fi cu adevărat bun, întrucăt nu o putem defini pe una fără cealaltă. Ce este binele? Ce este răul? Sunt doar nişte perspective. Totul este relativ.