Home*** Beciul Domnesc. Acest nemesis al băutorilor de vin. Sticlă nemernică, dar cu un continut mişto, pt preţul plătit. Asta e o poveste despre cum e nevoie de 6 mâini, o lingură de lemn şi o carioca, pt desfacerea unei sticle de licoare. ***
Ştiţi voi bancul ăla cu raţa? Cum se uită o raţă în beci? Iei o raţă, o bagi în beci şi o uiţi acolo. Dar cum se uită o raţă în pod? Iei o raţă, o bagi în pod şi o uiţi acolo. Dar într-o sticlă? Păi cand cu un ochi, când cu un ochi! Aşa am fost eu acum câteva seri – răţoiu sticlist. Grea viaţă, maică.
Am fost cu nişte tipe să procesăm nişte etil, la una din ele acasă. Niscai suc de struguri, mai exact. E nevoie să zic că nu aveam tirbuşon? Dar ne descurcăm!. Prima sticlă de 2L, de sânge de taur s-a desfăcut aproape instant, cu un palet de la mixer. Toate bune şi frumoase, mai ales dupa un vin fiert.
Dar nu e aşa simplu, nuuuu! A doua sticlă era de Beciul Domnesc. Ceea ce ma face sa vreau să patrulez cu mădularul pe târnăcopul, pe minerul şi pe tot fierul din mina din care s-a procesat lingoul de oţel din care a fost creat tubul prin care un sticlar gaozar a umflat sticla aia. Sticlă făcută de un bousuflător în pai. Că suntem în România mezozoică. Dă ce?
Păi la o sticlă de Beci ai şanse să te uiţi câteva minute până o desfaci, chiar cu briceag. Dacă nu ai tirbuşon cu braţe, te chinui ceva. E drept că şi eu sunt o panseluţă sclifosită in şlapi roz, dar oricât! Noi nu aveam nici măcar un cuţit cu un mâner mai OK. Ghinion de neşansă. Cred că pluta aia de la dop a fost făcută de un om de ştiinţă nebun, fugit de la fabrica de OB-uri pt virgine.
Am încercat metoda cu datu cu curul (al sticlei, bă) de perete, însă fără prea mult succes. Am încercat şi să băgăm dopul înăuntru. Atunci am constatat ca are un gât lung şi strâmt (porcii dracului, ştiu la ce v-ati gândit!) şi că vinul vine până aproape de începutul gâtului, drept pentru care, băgatu pultei pe gât nu făcuse decât să creeze presiune. Adică era şi mai naşpa. Aşa că am zis să dau o gaură în dop şi să mai eliberez din aer. Cu ce? Cu un pieptăn. Logic, nu? Când altceva ascuţit nu ai, te descurci şi cu coada de la pieptăne. Mai ales daca e de metal. (În plm, ce cară femeile după ele în ziua de azi. Pe vremea mea era deodorantu paralizant şi atât)
Evident, l-am băgat şi l-am rupt si acuma aveam o sticlă de vin cu un dop pe jumătate băgat înăuntru, cu un pieptăn înfipt în el. Am trimis o tipă prin vecini să facă rost de un patent, ca să scot pieptănu din dop. Se pare că sângele de taur nu te face mai viril, ci doar mai bou. Nu era mai uşor să o trimit după un tirbuşon? Oricum, nici patent nu a găsit.
Facem repede un rezumat sa vedem cum stăm şi ne dăm seama că avem la dispoziţie o cariocă. Cu asta putem să presăm coada pieptănului prin dop, pănă când suprafaţa dopului e din nou plată şi să ne putem întoarce la tactica „îndeasă-l, meltene, că merge”! Aşadar, bărbat şi 2 femei în bucătărie. Una ţine de fund, alta de gât. Io o bag prin gaură, potrivesc bine, pun o lingură de lemn, pe cap şi încep să dau la greu în linguriţă. Intră adânc, iar asta smulge urale de bucurie. Dar fetele vor şi mai adânc, aşa ca pocnesc din ce în ce mai tare lingura, până când carioca împinge dopu în sticlă, fără să scape şi ea înăuntru. Şi aşa vinul din comerţ e dubios colorat (a se observa ce reziduu rămâne pe o farfurie adâncă, după ce laşi nişte pui la marinat în vin), o cariocă ar fi fost prea mult. Un merlot RGB? Poate un Pinot CMYK? Anyway, umplem din nou oala cu vin şi băgăm la fiert. Iar piticul bărbos şi cele 7 albe ca zăpede au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Morala poveştii: cultivaţi cartofi şi faceţi tărie din ei. E mai puţină bătaie de cap.
