Home*** Despre zâmbetul românilor ***
Eram vineri seara în Lucky 13 cu niște unii. Un tovarăș a agățat, cu un pic de bulan, două americance. Newyorkers, mai exact.
Știți ce mi-a zis una dintre nemernice, curăța-i-aș dantura cu bocancu? Mi-a zis că ea zămbește des, că zâmbește tot timpu și… a naibii bestie, fix înainte de durerea alegerilor m-a întrebat: “Românii de ce nu zâmbesc mai des?”
Nuj fă, veneratoare de cheeseburgeri ce ești! Ghici!
Să-mi trag una dacă întrebarea ăleia nu m-a lovit direct în ouă, de m-am trezit cu omleta în chiloți! E cam nasol că are dreptate. Românii zâmbesc rar.
Și ca să răspund curioșilor – nu, nu erau bune. Cea mulatră arăta decent, dar vorbea cam cât Masa Tăcerii și comunica și mai puțin. A doua, caucaziană, era toantă rău și dacă auzise de epilatul mustății probabil că avea coșmaruri cu el. Nu de alta, dar avea un trafalet sub nas, să îl facă invidios pe Avram Iancu! Deci nu. Clar nu.
Oh well, români, zâmbiți, să le arătăm americanilor că și noi putem! Puțim, chiar! Pe final, vă las cu o poezie:
The Smile, by William Blake
There is a smile of love,
And ther is a smile of deciet,
And there is a smile of smiles
In which these two smiles meet.
And there is a frown of hate,
And there is a frown of disdain,
And there is a frown of frowns
Which you strive to forget in vain;
For it sticks in the heart’s deep core,
And it sticks in the deep back bone.
And no smile that ever was smil’d
But only one smile alone,
That betwixt the cradle & grave
It only once smil’d can be;
But when it once is smil’d,
There’s an end to all misery.