Home*** De ce mi se întâmplă mie toate dubioşeniile? Păi e simplu, ca să am ce scrie pe blog! Doi tipi, două tipe, o seara dubioasă. ***
Mă duc cu un idiot pe la două gagici p-acasă. Stăteau în gazda… bine, de fapt erau trei, da a treia, simţind că ceva nasol se va întâmpla a stat să coclească la ea în bârlog. Pizda mă-sii, oricum n-o cunoşteam.
Şi stăm noi ce stăm, râdem, glumim, bem un suc bla bla şi hai să plecăm, că oricum nu aveam gânduri. Mergem noi spre uşă, iar cum eu am viteza unui melc şchiop am rămas mai în urmă. Dobitocu cu care eram iese primu din casă şi cu el iese pe preş una dintre tipe, care era o gâscă flauşată. În casă eram eu cu cealaltă, care era (şi s-ar putea să mai fie) destul de bună, aşa că gândesc rapid şi îi încui pe ăia afară.
Ne mai distrăm noi un minut, două şi decidem că gata, hai să o lăsăm pe aia în casă şi şi să mă tirez şi io. Îi dăm drumu lighioanei înăuntru şi constat că tovarăşu meu plecase deja. Dau să ies, când alea două închid uşa şi îmi trântesc un “Mai stai!”.
Eu, ştiindu-le ciumpalace îmi zic că astea vor să facă cine ştie ce caterincă proastă şi dau să forţez ieşirea. Aia bună mă apucă de mijloc, iar jderu îmi dă peste labe, sa nu apuc clanţa calumea. Hm. Îmi zic să mai protestez un pic, să mă lămuresc dacă e pe bune (să fie atât de disperate!?) sau nu.
Şi cum ne maimuţăream noi pe acolo, jbang, mă loveşte un miros de transpiraţie direct în nas! Şi bag seamă că aia bună miroase nasol. Şi atunci, instiunctul meu de conservare scapă shaorma pe jos şi îmi trage un şut direct în cuaie! Vorba cântecului: “Umezeala de canal, mirosul fatal îmi intră în creier şi devin un animal” … Oh my God, tipa e Necuratu, în toate sensurile cuvântului!
Atunci să vezi proteste şi luptă încrâncenată – ce Wizna? Ce Mărăşeti? Ce Termopile? Ce gherilă şi ce război de 6 zile? Nu frate, eu eram mai ceva, eram one man army – dacă subraţul mirosea în halu ăla a înfrangere, nu vreau să îmi imaginez ce molimi izbucneau din Groapa Marianelor, unde e posibil ca nişte tipi pe nume Marian să îşi fi găsit sfârşitul.
Mă ţin cu îndârjire de lanţu de la uşă, una trage de mine, cealaltă mă loveşte aprig, dar spre norocul meu de animal blănos, am mai multă stamina decât ele şi după o rezistenţă ca-n Irlanda, bestiile obosesc, iar eu reuşesc să plec. Privirile pe care mi le aruncau din uşă sunt de neuitat.
Mai are rost să spun şi că idiotu care mă aruncase la bestii nu era de găsit când am coborât din scară? I s-a părut o glumă bună să ascundă maşina după un TIR. Mie nu.
Am rămas cu traume.