Moartea. Acel eveniment de la sfârşitul vieţii, chestia aia minoră cu dreptul desfacerii căsătoriei, până şi la catolici.

Moartea. Atunci când ai zero la viaţă. Sau când viaţa ajunge la zero.

Moartea. Ultima frontieră, marele egalizator. Izbirea zării în pâmânt, după ce iluziile unui trai auster au tot ţinut gândurile-n puf.

Moartea. Finalul unui tip de chin. Adesea eliberare. Moartea. Ceva unic… şi nu ştiu dacă pot spune “ceva unic în viaţă”.

Se întâmplă o singură dată şi e foarte importantă. Ce ai face cu cel mai important lucru care ţi s-a întâmplat vreodată, despre care mai şi ştii toată viaţa că te aşteaptă?

Mulţi nu fac nimic cu moartea lor. Mor şi atât. Viaţa e o flegmă pe pantof, uneori nu îţi dai seama de ea pînă nu ajungi la întâlnire sau la muncă. Dar moartea e altceva, ştii că e acolo, că te aşteaptă. Moartea e berea din frigider, aia ascunsă în spatele pepenelui.

Şi nu facem nimic cu ea.

M-am gândit eu – de ce să mori inutil? Lăsaţi leorbăiala cu “ce faci în viaţă e mai important” că nu e. Poţi să fii un ştanţator manelist toată viaţa şi să nu faci nimic cu adevărat important. Ever. Dar moartea e o oportunitate, probabil cea mai mare ocazie. Poţi să faci ceva cu moartea ta.

Poţi să salvezi pe cineva, poţi schimba o mentalitate a unei mulţimi, poţi dezrobi o ţară, poţi să îi scapi pe unii de un idiot şi să le dai o pensie de urmaş. Poţi, poţi, poţi.

Poate că pe undeva aştept ocazia de a muri cu sens. Tu ce-ai face cu moartea ta? Afară de a ieşi cu ea la o cafea.